În luna mai, considerată luna florilor şi, creştineşte vorbind, luna Maicii Domnului, am avut bucuria să ajung în Cetatea Târgoviştei, la Universitatea „Valahia", unde s-a organizat o Conferinţă Naţională, cu tema: „Universul religios şi simţirea românească la Ioan Alexandru. 75 de ani de la naşterea marelui poet naţional (Ţopa Mică, jud. Cluj, 1941 - Köln, Renania de Nord-Westfalia, 2000)", susţinută de Academician Eugen Simion.
Cu acest prilej, a fost lansată integrala poeziei lui Ioan Alexandru: Opere, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015, vol. I, 1702 pp., vol. II, 1516 pp., Introducere, 101 pp. de Eugen Simion; text ales şi stabilit, note, comentarii, variante, cronologie şi indici de Alexandru Ruja.
Fără îndoială, este un eveniment editorial unic în felul său, prin amploarea creaţiei poetice, strânse aici, două volume a 3218 pagini, coperţi cartonate, legate în piele, scriere aurită pe cotor, prin calitatea hârtiei ultrafine şi extrem de subţiri, prin „aparatul" editorial întru totul profesionist, academic. O ediţie de toată frumuseţea, aş zice, regală.
Au fost publicate aici cele 11 volume de poezie: Cum să vă spun (1964), Viaţa deocamdată, Infernul discutabil, Vămile Pustiei, Imnele Bucuriei (1973), Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, Imnele Ţării Româneşti, Imnele Iubirii, Imnele Putnei, Imnele Maramureşului (1988), Poezii din reviste, mai puţin vol. Imnele lui Constantin Brâncoveanu (575 pp., rămas în manuscris).
Eugen Simion prezintă personalitatea lui Ioan Alexandru şi activitatea sa poetică, cu admiraţie şi preţuire, cu echilibru şi obiectivitate, evitând interpretările extremiste, văzând în el unul dintre marii lirici ai Generaţiei `60, unul dintre cei mai erudiţi poeţi pe care i-a dăruit Ardealul neamului românesc, „Poetul-Apostol" (sintagma îi aparţine şi are deplină acoperire ), care a făcut muncă de apostolat la Universitatea din Bucureşti, comentând textele vechi biblice sau de inspiraţie biblică, prin intermediul limbilor ebraică, greacă sau germană.
„Frumoasă eşti mireasa mea frumoasă / S-o spun curat mereu am ocolit ,
Am căutat un alt potir pe lume / Dar mai slăvit ca tine n-am găsit. // Frumos e aurul şi mai presus /
De toate elementele din fire /
Dar când răsare steaua ta pe munţi / Se zvântă ceaţa de pe cimitire //
Şi crinu-i semn şi condurul simbol / Şi focu-i sfânt cenuşa mărturie /
Dar mai presus de îngeri numai tu / Mireasa mea în robă purpurie //
Cu candela în sânge aurind / Şi-un trandafir înflăcărat în mână /
În miezul beznelor pătrund / Să te măresc, iubita mea stăpână, //
Primeşte imnul zorilor de zi / Lumină lină, leagănul de seară /
Sărut ţărâna cladă din care ai plecat / În slăvi cereşti cu iarna de pe ţară".
(Imn, din vol. Imnele Transilvaniei, 1976)
Folosind formula lirică a ambiguităţii, prin care se creează o echivalenţă între fecioara lumească şi Fecioara-Mamă, Mireasa Spiritului Sfânt, poetul scrie un admirabil imn (marian), o capodoperă (care ar merita să figureze în manualele şcolare ), dedicată celei care a devenit Mama lui Isus Christos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, Mama spirituală a tuturor oamenilor.
Fireşte că limbajul poetic de factură clasică este destul de criptic, pentru a apăra textul de cenzura atee (era publicat în 1976), însă, pentru cel iniţiat, conţine suficiente mărci ale sacrului: „Dar mai presus de îngeri numai tu / Mireasa mea în robă purpurie"; „Şi-un trandafir înflăcărat în mână" (floarea preferată a Maicii Domnului); „Şi te măresc, iubita mea stăpână" etc.
Pentru Eugen Simion, Ioan Alexandru este „un remarcabil poet al universului mic, un poet din tagma aleasă a Sfântului Francisc, coborât pe colinele Transilvaniei, în preajma Apusenilor, un poet în fond al luminii (simbol multiplu), al colinelor (spaţiu geografic predilect ), un admirabil, fin miniaturist, poet al naturii, cu preferinţă pentru viziunile crepusculare, un tradiţionalist spiritualizat (...), un expresionist rural, după ce i-a citit pe Blaga şi pe Hölderlin, un mare liric recuperator, dominat, ca şi Heliade Rădulescu, de un sfânt nesaţiu, decis să îmbrăţişeze universul şi ceea ce există dincolo de el (oştile cereşti) în versuri care curg, uneori, nestingherite, în ample imne profetice " ( p. CVII).
