Trebuie să aruncăm o privire asupra Văii Mureşului în perioada Diktatului de la Viena (30 august 1940). Poporul român s-a opus Diktatului imperialist, dorea din toată inima să-şi apere frontierele, integritatea teritorială şi independenţa naţională, să apere cu arma în mână până la sacrificiul suprem istorica hotărâre de la Alba Iulia. Însă izolarea în care se afla România în acel an, presiunile la care era supusă, pericolul de a împărtăşi soarta Poloniei, de a fi dezmembrată şi împărţită cu tot cortegiul de sufe-rinţe ulterioare nu făcea posibilă o rezistenţă armată.
Şovinismul, depăşind faza propagandistică, se va rostogoli asupra pământului ardelean ca un tăvălug nimicitor, prin teroare şi crimă, cei mai afectaţi fiind românii din satele cu populaţie mixtă, cu români şi maghiari, unde elementul şovinist local a fost deosebit de activ, mai ales în primele zile de ocupaţie. Fenomenul însă nu se poate generaliza, au fost şi cazuri de stăvilire a persecuţiilor.
Valea Mureşului nu face excepţie de la regulă. Atitudinea populaţiei a fost diferită la trecerea trupelor de ocupaţie. Satele maghiare erau cuprinse în delirul entuziasmului, pe când cele româneşti rămăseseră pustii, majoritatea populaţiei îşi găsise de lucru prin fâneţe, iar cei rămaşi acasă, femei, copii şi bătrâni, îşi închiseră porţile, neoferind elementului şovinist câmp de acţiune.
Trebuie să avem în vedere teroarea care s-a dezlănţuit acum împotriva românilor. Insultele de tot felul şi loviturile aplicate mai cu seamă bătrânilor, pentru simplul motiv de a fi român, erau frecvente. Cea mai mare iritare o provoca însă purtarea cămăşilor albe româneşti şi trecerea lor peste pantaloni, care nu era decât o străveche tradiţie românească. Tăierea acestor cămăşi devenise o adevărată plăcere, dar şi o formă de insultă desfăşurată într-un adevărat ceremonial.
Un rol important în menţinerea atmosferei de teroare îi revine jandarmeriei, cel mai fidel exponent al politicii horthyste în această privinţă. Cercetarea se desfăşura în faţa unui martor, ales însă dintre oamenii de încredere şi pe a cărui complicitate se bizuiau. Formele „legale" erau îndeplinite. Pentru a fi „cercetat " nu era nevoie de martori şi chiar dacă nu existau, condamnarea tot era făcută din motive de răzbunare.
Una din acuzaţiile frecvente era aceea de furt. Victime ale unui asemenea denunţ, de fapt o formă de insultă la adresa românilor, cad şi doi tineri muncitori forestieri din Stânceni, dintr-o echipă de nouă: Gliga Dumitru şi Ujică Vasile. De fapt, totul a plecat de la o mică neînţelegere cu echipa de fasonatori traverse din lemn, formată din maghiari din Aluniş, care doreau să acapareze locul cel mai bun de lucru al celor de la Stânceni. Exista o singură posibilitate: denunţul. Motivul: furtul unei perechi de „obiele". Suficient însă ca jandarmii alertaţi să intre în acţiune.
O învinuire adusă românilor era şi aceea de a fi fost prezenţi la Marea Adunare de la Alba Iulia. Aceasta era una din marile învinuiri ce se aduceau românilor în toamna anului 1940 şi ulterior fiind consideraţi, cei mai periculoşi pentru liniştea statului horthyst. Unii dintre ei cunoscuseră rigorile deportărilor încă din Primul Război Mondial. Unul dintre ei, învăţătorul pensionar Ioan Borşianu din Deda, fost subrevizor şcolar în perioada interbelică, este arestat în toamna anului 1940. Desfăşurându-şi activitatea didactică într-un sat românesc, refuzând participarea la viaţa politică, se remarcă doar prin intense acţiuni de culturalizare a maselor, identificându-se în spiritul gospodăriei ţărăneşti. Eliberat după câteva săptămâni, va fi rechemat periodic la Târgu-Mureş, mai mult ca măsură de intimidare, ultima reţinere mai îndelungată fiind în vara anului 1944, când încercase să rezolve pe cale juridică o răpire de teren agricol fără implicare directă în cauză.
Arestări preventive au fost şi în alte sate. La Pietriş, este arestat, în acelaşi, timp Demian Simion, vinovat că tatăl său a participat la Alba Iulia, iar la Bistra Mureşului, preotul din localitate. Soarta lor o împărtăşeşte şi Petru A. Boţian, un alt fost participant la Alba Iulia şi foarte activ în perioada împroprietăririlor. Urmărit ani de zile, în vara anului 1944, era să cadă victimă „gărzii zdrenţuroşilor". Fostul notar se îmbrăcase în haine ciobăneşti. Unui grup de ţărani din Ciubotani, li se găsise un alt motiv de persecuţie: erau rudenii cu episcopul Emilian Antal, fost reprezentant al studenţimii româneşti la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Cei în cauză vor fi arestaţi în primăvara anului 1941, judecaţi la Budapesta şi trimişi într-un detaşament de muncă în Ungaria apuseană, dar folosiţi frecvent în agricultură, prin vânzarea ca „forţă de muncă gratuită ". Vor scăpa în primăvara anului 1944, însă condiţionat: trei zile pe săptămână să transporte lemn de răşinoase din proprietatea personală pentru o fabrică de cherestea din Topliţa.
Învăţământul românesc a avut foarte mult de suferit, datorită maghiarizării forţate a românilor. Învăţătorii români au dispărut cu desăvârşire şi numai rarităţi au rezistat după 1940. În prima etapă, după retragerea administraţiei româneşti, au plecat cei originari din zonele neocupate, aflaţi în majoritate, apoi cei care au fost nevoiţi să se autoexpulzeze, iar cei rămaşi au fost îndepărtaţi prin concentrare şi trimitere pe front.
O problemă o constituie şi răpirea proprietăţii agricole. Pământul, un bun fără de care ţăranul nu poate trăi, a constituit obiectul multor litigii dintre populaţia românească şi administraţia maghiară, uneori cu intervenţia unor foşti nobili, cum a fost baronul Kemeny Janos, din Brâncoveneşti. Cele mai dure conflicte au avut loc la Săcalu de Pădure şi Deda. La Deda, prima răpire de teren arabil din partea cea mai fertilă a satului a avut loc în 1941, iar ultima în 1944.
Se cuvine să facem câteva precizări, să reliefăm câteva aspecte din viaţa refugiaţilor din această perioadă.
În toamna anului 1940, ca şi în anii următori, refugiul peste graniţa vremelnică, cu speranţa reîntoarcerii, devenise un fenomen, o modalitate de căutare a libertăţii. Cauzele erau multiple: persecuţiile, care ocupau primul loc, refuzul de a răspunde la incorporare în armata horthystă, ca şi dorinţa de a trăi în libertate, de a folosi limba strămoşească fără nicio îngrădire. Numărul celor care au fost nevoiţi să-şi părăsească căminul părintesc, satul în care s-au născut, felul lor de viaţă, nu poate fi stabilit cu precizie. N-au existat sate fără refugiaţi, iar în unele numărul era deosebit de mare: Stânceni, Deda, Filea, Ruşii Munţi etc. Majoritatea erau tineri, bărbaţi în floarea vârstei, dar şi femei şi, nu rareori, familii întregi. La Deda numărul lor se ridica la 21.
Pentru satele de pe Valea Mureşului existau trei centre de concentrare a refugiaţilor: Reghin, Stânceni şi Topliţa, cu puncte de adunare şi în alte sate. La Filea, într-o gospodărie izolată din partea de jos a satului, se adunau cei din Deda, Pietriş şi Bistra Mureşului. Astfel de „puncte" existau şi la Vătava şi Maioreşti.
Majoritatea refugiaţilor erau ţărani, dintre care puţini au văzut alt oraş decât Reghinul. Erau într-o lume care se guverna după alte legi decât cele ale satului, unde fiecare îşi avea demnitatea sa recunoscută, dar aici, departe de satul său natal fiecare îşi va purta cămaşa ţărănească fără teama de a i se tăia. El nu cunoştea, de cele mai multe ori, decât meseria tatălui său, meseria de ţăran şi nu rareori de ţăran analfabet. Rezista însă, capriciilor soartei, prin credinţa reîntoarcerii. Marea dorinţă a refugiatului era reîntoarcerea în Ardealul răpit vremelnic. Prezenţa lor ulterioară la Oarba de Mureş, la Carei şi Satu Mare, pe străzile Budapestei, între zăpezile din munţii Tatra este şi o expresie a marii lor dragoste faţă de patrie, contribuind la înfrângerea celor care le-au răpit liniştea căminelor.
