Încă de pe când era mic, Băsescu îşi dorea „să nu fie ziarişti care să-i pună întrebări!" Acum-i caută…!
Nici mitingurile şi protestele, nici Opoziţia şi nici moţiunile de cenzură nu l-au deranjat atât de mult pe fostul şef al statului decât o categorie socio-profesională ce veghează la bunul mers al democraţiei (ori la derapajele existente): ziariştii. Deşi în relaţia cu instituţiile statului nu-şi fac decât datoria, ziariştii sunt scoşi ţapi ispăşitori, etichetaţi evazionişti şi consideraţi o vulnerabilitate.
De ce? Întrucât, prin natura profesiei, deranjează liniştea prezidenţială, iar, prin extensie, şi pe cea guvernanţilor pe care-i patronează.
Acţiunea denigratoare nu este nouă. Din 2006 până în prezent, lupta împotriva presei s-a desfăşurat încontinuu. De la simplele epitete jignitoare, adresate punctual sau colectiv trusturilor de presă, s-a ajuns chiar la măsuri economice concrete, cu efecte (chiar) asupra supravieţuirii financiare individuale a jurnaliştilor - chiar situaţia actuală a celor de la Antena 3 poate fi citată în acest sens!
Istoria campaniei de demonizare a presei are câteva puncte de reper asupra cărora, succint, vom stărui. După martie 2006, când, la Cluj-Napoca, Băsescu a avut un schimb dur de replici cu mai mulţi jurnalişti din presa locală, în iunie 2007 a urmat un alt episod. Atunci - dacă bine ne (şi vă) amintim (amintiţi) - chiar de Ziua Copilului, fostul preşedinte a fost întrebat de o ziaristă „ce şi-a dorit când era mic".
Răspunsul: „Şi-a dorit să nu fie ziarişti care să-i pună întrebări". În octombrie 2007 - conform agenţiilor de presă - i-a spus unui ziarist de la (pe atunci) cotidianul „Curentul" că este „găozar": „Câte un găozar d'ăsta crede că ne poate întinde capcane în modul ăsta", spunea Băsescu - citat de Mediafax - la finalul unor declaraţii de presă de la sediul SRI.
În acelaşi an, 2007, în ziua referendumului privind demiterea preşedintelui, într-un hypermarket din Capitală a întrebat o ziaristă de la Antena 3: „Măi, păsărică, n-ai şi tu treabă azi?" Lucrurile au luat o altă turnură după ce preşedintele i-a smuls telefonul jurnalistei şi a urcat în maşină, unde - în discuţia cu soţia sa, Maria Băsescu - a numit-o pe ziaristă „ţigancă împuţită", fiind acuzat în instanţă de discriminare.
Mai târziu, în 2009, în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale, Traian Băsescu s-a declarat îngrijorat că deciziile privind structura guvernului, programul de guvernare şi privatizările sunt decise la „sediile firmelor mogulilor". „Îi văd pe mogulii ăştia ca pe nişte rechini care se învârt în jurul datei de 6 decembrie. Acolo li se pare lor că este prada. Aceasta este data după care li se pare că, după 5 ani de neînghiţit, au de înghiţit prada pe care o aşteaptă. Am să le dau o veste foarte proastă: eu voi continua să apăr, de lăcomia lor, interesele românilor…", spunea Băsescu, citat de Jurnalul Naţional. Mare patriot, Băsescu ăsta…!
Dar, neîndoios, sunt şi alte episoade din care rezultă denigrarea presei. Însă, cu siguranţă, includerea presei la capitolul vulnerabilităţi în Strategia de Apărare a ţării a fost una din cele mai grave lovituri aplicate libertăţii de exprimare. Altfel spus, după atacuri repetate la adresa ziariştilor, fostul şef al statului şi-a oficializat dispreţul faţă de ei în strategia de apărare a ţării, arătând că presa reprezintă o vulnerabilitate a statului român. Acum, în 2016, Băsescu caută presa. Ca şi alţi politicieni!
Am dat exemplele de mai sus (din multe altele posibile) pentru a ilustra, dacă mai era nevoie, că presa le stă precum „un arici în gâtul guvernanţilor". Şi asta numai pentru că, prin natura rolului său - de (cum se spune) „câine de pază al democraţiei" - dezvăluie, zi de zi, lună de lună, matrapazlâcurile comise de către unii politicieni. Fiţi siguri, stimaţi cititori, că, dacă n-ar exista presa - în condiţiile în care şi o parte a justiţiei este aservită politicului - praf şi pulbere s-ar alege din ţara asta. Asta-i clar. Chit că, dacă e să fim corecţi, se mai fac şi greşeli şi prin presă, deoarece şi în rândul breslei gazetarilor - ca de altfel şi în politică - au ajuns şi mulţi… nechemaţi. Dar asta nu-i poate pune, deloc, sub semnul întrebării rolul său social fundamental.
