Cartea-mărturisire, cartea-amintire, ca „demers pentru adevăr", are ca subiect central activitatea contraspionajului românesc din anii 1968-1970, în municipiul Sighişoara, contraspionaj orientat, pe lângă obiectivele „clasice" şi pe cel al „apărării operelor de artă ce îmbogăţesc măreţia bisericilor noastre de toate culturile", „ţinta unor acţiuni de sustragere în scopul valorificării lor în Occident".
Ca „obiectiv prioritar" a fost „Biserica Evanghelică C.A. germană din Deal", deţinătoare, pe atunci (şi, în parte, şi în prezent) a unei adevărate comori a „patrimoniului istoric naţional, în special hrisoave, ordine şi hărţi emise de principi, dregători şi voievozi ai secolelor XV-XVII, din Transilvania", aflate depozitate, pe atunci, într-un „dulap sacramental, fixat lateral în zidul interior al bisericii". Obiectul principal al acestei comori erau, printre altele, o serie de documente emise de voievodului Mihai Viteazul, motiv pentru care autorul acestei cărţi a propus (şi s-a acceptat) ca Dosarul de muncă informativă să se numească „Comoara din Deal".
Povestea „Comorii din Deal" se desfăşoară în contextul noii organizări administrativ-teritoariale a ţării, cu desfiinţarea regiunilor şi apariţia judeţelor, dar şi a schimbării de optică, şi chiar tactică a serviciilor româneşti de securitate, unde „tragerea la răspundere", care era postfaptică, era înlocuită cu cea de „prevenire", unde noua strategie (ce avea o sorginte politică) era „de atragere la efortul nostru de construcţie şi dezvoltare românească a tuturor cetăţenilor patriei, nu să-i vânăm şi să-i băgăm în puşcărie!".
Dacă Securitatea anilor 1948-1960 era „total subordonată celei sovietice", în anii 1964-1965 s-a produs schimbarea „ca structură şi concepţie de muncă", accelerându-se desprinderea de tutela sovietică, mai ales după evenimentele din august 1968, când România lui Ceauşescu a refuzat „invitaţia" U.R.S.S.-ulului, ca alături de ţările din Pactul Tratatului de la Varşovia să invadeze Cehoslovacia lui Alexander Dubèek.
În acest aer nou, proaspăt, de repunere în drepturi a naţionalismului românesc, a fost trimis la Sighişoara, transferat de la fosta regiune Mureş Autonomă Maghiară, ca ofiţer de securitate, şcolit la Băneasa, şi ca absolvent al primei promoţii a Facultăţii de Drept, dl Gheorghe Bănescu, care de la început s-a implicat în activitate, mai ales „pe linia compartimentului de contraspionaj, total neglijată până atunci".
Cu o muncă migăloasă, ce implica ştiinţă şi cunoaştere a istoriei şi elementelor de patrimoniu, acesta a identificat, catalogat şi categorisit comorile Sighişoarea din locuri, edificii şi locaşuri de cult, inventariind vulnerabilităţile, mai ales acolo unde exista suspiciunea că ar exista interes pentru a fi sustrase. Domnia sa menţionează, uneori cu lux de amănunte (amănunte de povestit, nu cele de nepovestit) mijloacele şi maniera în care domnia sa (şi Serviciul căreia i-a aparţinut) a împiedecat sustragerea şi scoaterea unora dintre acestea din ţară, mai ales de către unii turişti germani (care numai turişti nu erau), în colaborare cu elemente autohtone antrenate în acţiunile respective, din diverse motive. Folosind instituţii, oameni de bună credinţă, dar şi surse (cea mai apropiată fiind sursa „Csel") acesta a aflat, identificat (şi împreună cu colegii lui) au fotografiat şi într-un final, punând lucrurile avute cap la cap, au contracarat scoaterea din ţară a unor documente deosebit de valoroase pentru înţelegerea istoriei poporului nostru.
Sunt în carte nume concrete de oameni implicaţi, cu legături de rudenie şi legături de interese, locuri cu străzi şi numere de casă, dar şi acţiuni bine determinate în timp şi spaţiu, care dau verosimilitate faptelor, fiind foarte posibil ca sighişorenii acelei perioade să înţeleagă sau să intuiască cel mai bine modul cum s-au petrecut faptele. De fapt, autorul acestei cărţi, în uvertura ei, face sighişorenilor o convingătoare „declaraţie de dragoste".
După pensionarea sa din cadrul Securităţii statului, în anul 1991, atunci când a avut nedumeriri privind locul unde se găseau acele documente salvate cândva, dl colonel (r) Gheorghe Bănescu a mers cu tenacitate pe urmele lor, aflând, spre liniştea şi satisfacţia sa, locurile unde sunt păstrate, cu acces pentru doritorii de-a le vedea şi studia. Dintr-o sumă de 7-8 documente importante salvate în anul 1969, un număr de 4 documente au fost întocmite de marele Voievod Mihai Viteazul „pentru cetăţenii din Sighişoara şi împrejurimile Sighişoarei" şi emise la Alba Iulia şi Făgăraş, în anii 1599 şi 1600, ele aflându-se în prezent, fie în custodia Muzeului Naţional de Istorie al României, fie în custodia Arhivelor Statului, Filiala Mureş, fie la Arhivele Naţionale ale Statului, Fond Primăria Sighişoara etc.
Printre cercetătorii acestor documente s-a aflat şi distinctul prof. dr. Ioan Ranca, fost director al Arhivelor Statului Mureş, care ulterior a scris o serie de articole referitor la aceste hrisoave, dar şi cartea „De la Mihai Vitezul la Unirea Transilvaniei cu România", unde a inclus şi articolul „Patru Documente ale Voievodului Mihai Viteazul" din Revista Arhivele Naţionale Române din anul 1971.
Ele au contribuit şi contribuie la cunoaşterea mai bine a perioadei unirii statale a lui Mihai Viteazul (a doua după cea a statului centralizat a lui Burebista), fiind argumente scrise indubitabile despre istoria noastră de atunci, în contextul istoriei mai largi, „de patru ori milenară", cum spunea Nicolae Iorga.
Un plan al cărţii îl constituie eforturile Securităţii statului, din acea perioadă, de reorganizare în noi parametri, mai realişti şi mai eficienţi, ai muncii specifice, la abandonarea „lucrul la grămadă şi în salturi pentru bifarea, cu orice preţ, a unui rezultat, fie el şi nesemnificativ". Autorul vorbeşte şi de dubla subordonare„...una operativă, faţă de structura centrală - Departamentul Securităţii Statului - şi una politică, faţă de primul secretar de partid al judeţului", care după opinia sa „nu era o formulă fericită".
Un alt plan al cărţii îl constituie răspunsul indignat, dar argumentat, zic eu, din punct de vedere al adevărului istoric, al întâietăţii noastre pe aceste meleaguri transilvane (mai exact sighişorene) dat de dl colonel (r) Gheorghe Bănescu, ca urmare a citirii unei apariţii editoriale intitulate „Cartea Comoară Sighişoara", Editura Projectograph, Cluj-Napoca, tipărită la Imprimeria Alfoldi, Debreţin, Ungaria, în anul 2011, unde elementele dacice de început, apoi cele româneşti de continuitate, pe toate planurile, sunt minimalizate, persiflate şi pe alocuri chiar ignorate. (Este la modă eludarea adevărului prin omisiune). Câteva exemple din carte:„...Din epoca aceasta îndepărtată nu a rămas nici o urmă scrisă, aşa încât nimeni nu mai poate şti din ce neam erau cei care au locuit aici". Sau: „...mai târziu, în secolul al doilea î. Hr. s-a aşezat aici un alt neam, cel al dacilor"...(...) Pe celălalt mal al Târnavei a existat un mic sătuc dacic, care a fost nimicit probabil în vremea romanilor..". Sau: „Nu s-a identificat un anume popor, organizat şi stabil, că locuitorii acestor locuri erau răzleţi şi atât de rudimentari, încât arau pământul cu coarne de cerb...". Etc.
Contraargumentul d-lui colonel (r) Gheorghe Bănescu este „scurtul istoric" al cetăţii medievale Sighişoara, pe care îl face în contextul mai larg al istoriei zonei Sighişoara şi Transilvaniei, începând de la daci şi romani, insistând pe epoca medievală, unde încearcă să anihileze punctual toate cutumele cărţii, „aflată spre vânzare la intrarea în biserică" (e vorba de Biserica Evanghelică C.A. germane din Cetatea Sighişoarei), „adresată, în primul rând, elevilor de şcoală generală", carte „al cărei text a fost realizat de publicistul Zagoni Balint, având ca şi colectiv de redacţie şapte istorici: Hannelore Baier, Bereczki Sandor, Kovacs Zsolt, Maria Lupescu, Radu Lupescu, Soos Zoltan şi Gheorghe Baltag", sub egida Muzeului Judeţean de Istorie al Judeţului Mureş! şi Consiliului Judeţean Mureş!
Foarte interesante sunt aprecierile din „Încheiere", unde dl colonel (r) Gheorghe Bănescu vine în zilele noastre şi face o trimitere (chiar parafrazare) la fostul ministru al Reformei, Ilie Şerbănescu: „...anume că privatizarea- schimbarea pe care o doream atât de mult- ne-a adus în situaţia ca populaţia României să-şi plătească aproape toate utilităţile străinilor: apa, deşi este evident a noastră, o plătim unei companii franceze; curentul electric şi gazul metan, deşi sunt produse din resursă românească, le plătim unor companii italiene şi germane; serviciile de telefonie le plătim unor companii britanice, franceze şi germane; carburanţii, obţinuţi în urma prelucrării propriilor resurse minerale, îi plătim austriecilor, ruşilor şi ungurilor; preţul alimentelor pe care le cumpărăm din supermarketuri este plătit în beneficiul unor companii străine multinaţionale". Etc., etc.
(Intersul nostru este de a conştientiza că lucrurile în această parte de Europă şi de lume sunt departe de a fi rezolvate, că banul, „ochiul dracului", este un limbaj universal care tentează şi corupe, că sunt concetăţeni, dar şi străini, fără scupule care ar vinde pentru el pe oricine şi pe orice, inclusiv ţara, cu bunurile ei materiale şi spirituale. Şi tot interesul nostru este de a conştientiza că după 1990 s-au surescitat latenţe vechi, punându-se din nou probleme de întâietate, unde duşmanii României îşi caută aliaţi puternici, cu interese în România, şi care nu aşteaptă decât conjunctura favorabilă, ca ţara noastră să fie din nou împărţită şi micşorată. Etc.)
Autorul demonstrează frumoase cunoştinţe de istorie naţională, capacitate de analiză şi sinteză (se putea altfel?), inclusiv a materialului scris, o bună mânuire a cuvintelor, dar şi tenacitate în a scrie, a demonstra şi a argumenta spusele şi crezul domniei sale.
Dl colonel (r) Gheorghe Bănescu este un om lucid, care a ştiut şi ştie că în pofida strângerilor de mână „prieteneşti" între diverşi preşedinţi şi oameni de stat, în pofida zâmbetelor în faţa aparatelor de fotografiat şi filmat, serviciile secrete lucrează, conlucrează şi se lucrează una pe alta, fiindcă „statele nu au prieteni, ci doar interese".
Voi încheia cu versurile confratelui-poet de la Mărţişor, Tudor Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!".
