Dedic această carte memoriei părinţilor mei, precum şi tuturor celor din neamul meu!". Este dedicaţia emoţionantă pe care, la începutul cărţii «Acăţul lui Ştiucanu. Cartea familiei de ţărani Pol-Ştiucanu, de pe Câmpia Transilvană", o face autorul Valer Pol-Vărzaru.
Privesc, nici nu mai ştiu a câta oară, Ştiucanii din acea splendidă, ataşată fotografie, un stop-cadru al unei istorii din vremuri trecute, reprezentându-i pe Ioan Polu-Ştiucanu (1872-1940), cu soţia Floarea şi fiul Pavel, pe Petru Pol (1895-1973), Savu Pol (1900-1976), Pavel Pol (1898-1967), Traian Pol (1904-1988), imagini ale întoarcerii în timp, vorbindu-ne despre o emoţionantă faţă a trecutului ţăranului român, cu acea nu stranie, ci plăcută, reconfortantă senzaţie, că mă întorc, copil de altădată, spre satul ţăranilor mei - Idicelul, cu mărgeaua de lacrimă în colţul ochiului. Şi mă întorc, din nou, la cuvintele autorului cărţii „Acăţul lui Ştiucanu", superba ieşire în lume a unui fiu de ţărani, şi el, ca şi mine, cu chemare şi cu acea înzestrare cu har dumnezeiesc, Valer Pol-Vărzaru, românul cu mândrie spunând „M-am născut ţăran. Suntem o familie de ţărani, suntem un neam de ţărani, ca şi toţi românii, de altfel, că toţi românii au rădăcini în satul românesc", scrie autorul cu acea adâncă recunoştinţă faţă de rădăcinile lui ţărăneşti, care l-au dat lumii. Noi, cei ieşiţi din vatră ţărănească, ne mai amintim „cum fâşie coasa prin fâneaţa înflorită", cum „miroase brazda de fân proaspăt întors", dar şi „mirosul dulceag al laptelui, mirosul cânepii topite". Numai un fiu de ţăran are, într-adevăr, aceste senzaţii care-i însoţesc întreaga viaţă, până la chemarea lui la Părintele Îndurărilor. Sunt acele „bucurii simple ale vieţii de la ţară."
„Acăţul lui Ştiucanu" este o reală, sinceră, emoţionantă întoarcere spre acel „axis mundi", satul Lefaia, locul bucuriilor, al copilăriei, al păcii, locul căruia îi ducem, indiferent unde ne-am afla, dorul, locul obârşiilor, al dragostei şi al armoniei purtate în minte şi în suflet de cei născuţi acolo din acel „neam nobil", ţărănesc, cum îl numeam şi eu în memoriile mele.
De departe auzim dangătul clopotului bisericii satului, acel „al vremurilor semn", cum Octavian Goga spunea, dar şi ecoul suferinţelor din cronica paginilor însângerate ale celor care, în vremuri de restrişte, aici, în Ardealul nostru românesc şi sfânt, învăţau într-o altă limbă decât cea românească, limba moşilor şi a strămoşilor, a înaintemergătorilor pe aceste meleaguri. „Limba şi credinţa - spune Valer Pol-Vărzaru - i-au salvat, nu s-au lăsat învinşi de istorie." Aici, la Porţile Răsăritului, ei, ţăranii, au păstrat valorile comune ale satului românesc, chiar cu cei „50 de ani de trecere a deşertului comunist", chiar dacă satul transilvan este într-o continuă schimbare, chiar dacă azi avem în faţă o „modificare a lumii satului, a felului de a fi al săteanului, departe de arhicunoscuta, apusa, aură patriarhală, idilică." Păcat că se pierde acea „zestre spirituală, culturală şi tradiţiile." Este, azi, o mare nevoie de o recuperare a lor, pentru a nu ne pierde memoria identitară a acestui neam.
Toate aceste gânduri ale întoarcerii în memorie, ale scriitorului Valer Pol-Vărzaru, cuprind satul Lefaia, văzut „de la înălţimea Câmpiei", cu acel monument închinat românilor din Milăşel, ucişi la 1848-1849, acăţul lui Ştiucanu, povestea lui Ion Polu, modalitatea de a fura de la grof cucuruzul vârât în lărgimea nădragilor, pentru băutura de la crâşmă, „Praica", petrecerea câmpenească din ziua de Rusalii, la care participau cei din Crăieşti, Milăşel, Fărăgău, Ercea, oamenii locului, neamul Ştiucanu, la el acasă, totul cuprins, cum spune Valer Pol-Vărzaru, în acea „amintire frumoasă şi plină de farmec." Iar în acea întoarcere în copilărie, care-i „inima tuturor vârstelor", autorul mai cuprinde Valea florilor, casa Ştiucanilor, cărţile dintr-o casă ţărănească, gândurile despre tata, mama (cea din trei fotografii), şcoala de pe deal, rânduielile unui sat, locurile şi lucrurile, Ardealul şi pământul, amintirile locului, ale oamenilor, biserica, şcoala, Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, mărturisirile despre neamul Pol, arbori genealogici.
Am lăsat, deloc întâmplător, mai la urmă emoţionanta mărturisire a Anei Nistor, din postfaţa cărţii. „Cartea tatălui meu - mărturiseşte fiica autorului - e pentru mine, ţăranca născută la oraş, ceva asemănător cu hărţile de zbor pe care păsările le ştiu, fără să le fi învăţat, fiind capabile să migreze, încă din primul an de viaţă peste continente şi oceane, întocmai pe căile de zbor pe care au zburat păsările speciei lor, de când lumea." Emoţionat! Cum tot emoţionante sunt acele detalii referitoare la „crucea făcută cu cuţitul în dosul pâinii, înainte de a fi tăiată", busuiocul dus la biserică, tradiţiile locului. Totul cuprins în „nostalgia gingaşă" a unei cărţi despre cei care - spunea Ana Nistor - „au crescut desculţi, trăgând de sfoară un ied năzuros", dar şi despre „o copilărie a timpului pentru cei născuţi la bloc" care va trezi în ei acea „memorie a hărţilor de zbor ale căilor înscrise în inimă." Şi vor afla unde le sunt îngropaţi moşii, strămoşii, bunicii, neamurile.
Am „cules" gândurile lui Valer Pol-Vărzaru, identificându-le cu cele ale lui Petre Ţuţea: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte, în afară de aceşti termeni nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ", dar şi potrivite cu ale mele, ca român, ca fiu de ţărani, ca un „omagiu" cu adâncă recunoştinţă adus neamului, rădăcinilor, obârşiilor, vremurilor înaintemergătorilor noştri.
„Acăţul lui Ştiucanu. Cartea familiei de ţărani Pol-Ştiucanu, de pe Câmpia Transilvana" este o carte minunată. Parcă-i cartea vieţii mele, viaţă răsărită acolo, departe, într-o altă parte a Ardealului nostru, într-un sătuc dinspre munţi - Idicelul.
Mulţumesc domnului Valer Pol-Vărzaru pentru că mi-a oferit prilejul de-a mă emoţiona profund, de a mă mai întoarce, o dată, la izvoarele răsăririi mele, izvoare ale unui neam cu rădăcini puternice în pământul acesta al Ardealului, rădăcini pe care oricât s-ar strădui unii să le răsucească nu vor reuşi niciodată să le rupă! Pentru că „Tot ce-i românesc nu piere/ Şi nici nu va pieri!".
