Cuvântul normă cu sensul de regulă nu este întotdeauna acceptat şi agreat de toţi vorbitorii. De ce atâtea norme? Mă gândesc şi la replica per-sonajului mam' mare dintr-o schiţă de I. L. Caragiale.
„- Ei! Ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat… Aşa se zicea pe vremea mea…."
Cititorii rubricii „Mult e dulce şi frumoasă…" ştiu prea bine că mesajul pe care dorim să-l transmitem poartă amprenta contextului comunicării (stilurile limbii depind de tipul textului: ştiinţific, beletristic, publicistic, oficial-administrativ dar şi colocvial.
Colocvial, -ă, colocviali, -le adj. De conversaţie (familiară). Din engl. colloquial.
Atunci parcă suntem mai permisivi. Dar o astfel de atitudine continuă ar putea genera abateri… permanente.
Prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, elaborat de Institutul de Lingvistică şi Secţia de Filologie a Academiei Române, ediţia a V-a (1995) s-a revenit la scrierea cu â, în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem, sunteţi).
Am simţit că e bine să clarificăm că modificările în limbă (lingvistica - ştiinţa limbii) se fac cu mult discernământ, păstrându-se normele din ediţiile anterioare (prima ediţie, 1960; ediţia a doua, 1965; ediţie a III-a 1971, a IV-a 1983; a V-a, 1995).
În Hotărârea Academiei Române se preciza că modificările ulterioare vor avea în vedere propunerile lingviştilor rezultate din confruntarea cu vorbitorii limbii române.
Am încercat, stimaţi cititori, să vă transmit, cu respect, ideea că în orice sistem (limba este un organism viu, „graiul pâinii") există norme. Şi pentru că sunt aproape sigură că v-am convins şi pentru că am amintit de stiluri şi de pâine („dar nu de norme pe pâine"), îmi permit să citez o strofă din poetul „care în marea căutare a iubitei a tăiat o pădure întreagă" (şi câţi, aş zice şi… câte n-am fi în stare de astfel de căutări?!)
„Ne uitam ca doi bătrâni / În oglinda unei pâini / Unde-i clipa de cândva / De-o sorbeam şi ne sorbea?" (Grigore Vieru, Oglinda clipelor).
Dicţionarul ortografic, ortoepeic şi morfologic, ediţia a II-a (2005) aduce unele clarificări referitoare la despărţirea cuvintelor compuse, a cuvintelor derivate prin prefixare şi sufixare. Dacă înainte de apariţia lucrării menţionate, cuvintele de-spre, drept-unghi, in-egal, ne-stabil, sub-linia, vârst-nic se despărţeau în silabe numai după principiul morfologic (a componenţei cuvintelor), acum este acceptat la despărţire şi principiul fonetic (adică ceea ce apărea în Îndreptar (ediţia a V-a) nu aşa: des-pre, drep-tunghi; i-ne-gal; nes-ta-bil; su-bli-ni-a; vâr-stnic.
Poate că vă întrebaţi, stimaţi cititori, cum un nu a devenit da?
Mă întorc la cuvântul normă (regulă) şi menţionez că, acceptându-se şi principiul fonetic, au fost simplificate excepţiile care presupuneau o analiză a componentelor cuvintelor. Sunt aproape sigură că într-o nouă modificare (şi simplificare) se va generaliza principiul fonetic, aplicat şi la celelalte reguli de silabaţie (necesară la capăt de rând).
O altă clarificare, pe care a adus-o lucrarea apărută sub auspiciile Academiei Române în 2005, se referă la faptul că numele de persoană nu se despart în silabe. Înainte, prin despărţire, rezultau în rândul următor, cuvinte monosilabice: De-ce-bal; Io-nuc;
An-ton; silabele având independenţă semantică. Noua normă prevede că numele proprii de persoane să nu fie despărţite, la sfârşit de rând, evitându-se situaţia amintită mai sus. Nu este acceptată nici despărţirea numelui de prenume.
