ANA BLANDIANA - AUTOBIOGRAFIE ÎNTRE DOUĂ EUROPE (I)

Timp de aproape o jumătate de secol, orice autobiografie - termen consacrat pentru ceva între interogatoriu şi curriculum vitae, în care trebuia menţionată originea proletară sau burgheză („sănătoasă" sau „nesănătoasă", în limbajul epocii), apartenenţa politică a rudelor (mamă, tată, fraţi, surori, mătuşi, unchi, bunici) la un alt partid decât cel comunist etc. - orice autobiografie era împărţită în două secţiuni: înainte de 23 august 1944 şi după 23 august 1944 (data intrării Armatei Roşii în România). Ei bine, în ultimii ani, lucrurile s-au schimbat: data împărţirii vieţii noastre în două secţiuni nu mai este 23 august 1944, ci 22 decembrie 1989 (data fugii lui Ceauşescu).

Deci, înainte de 22 decembrie 1989, eu eram un scriitor care avea 19 cărţi publicate, două în sertar, trei interdicţii de semnătură şi o singură obsesie: să scrie ceea ce crede şi să încerce să publice ceea ce a scris. A scrie era simplu. A publica era mult mai dificil. „A fi interzis" sau „a avea interdicţie de semnătură" însemna că numele tău nu mai putea apărea nici în ziare, nici pe coperta vreunei cărţi, nici chiar să fie citat în textul altcuiva. Pentru prima oară eu am fost interzisă pur şi simplu pentru că tatăl meu era în închisoare, de celelalte două dăţi din cauza propriilor mele poeme. Prima interdicţie a durat 4 ani, cea de a treia ar fi fost probabil definitivă, dacă n-ar fi fost întreruptă de evenimentele din decembrie '89. Eram deci autorul a 19 cărţi, dar pentru publicul român (şi, îndrăznesc să spun, chiar pentru poporul român) eram nu numai autorul cărţilor mele, ci şi, mai ales, autorul tăcerilor mele. Pentru că, printre cărţi, au existat interdicţiile. Astfel, înainte chiar de a fi cunoscută ca scriitor (prima interdicţie a intervenit după debutul cu două poezii în revista Tribuna din Cluj) am devenit cunoscută ca scriitor interzis. Mai târziu, cea de a treia interdicţie interzicea nu numai cărţile mele noi, ci şi prezenţa în biblioteci a cărţilor publicate înainte. Era o interdicţie nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Într-o societate în care singura materie primă nedeficitară era minciuna şi singura realitate aparatul represiv, cel mai mic adevăr pronunţat devenea politic pentru că era o formă de libertate.

În ceea ce mă priveşte, aceste interdicţii au transformat, aproape fără voia mea, simbolul scriitorului care se încăpăţâna să spună adevărul, care eram de decenii,

într-un simbol politic. Acest simbol au încercat să-l manipuleze conducătorii de după 22 decembrie 1989, propunându-mi să devin vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, adică al ţării. Şi când am refuzat, fără măcar să le înţeleg din prima clipă motivele, doar din bun-simţ, am devenit duşmanul noii puteri, aşa cum fusesem al celei de dinaintea ei. De fapt, a fi liber se dovedea mult mai complicat decât a nu fi liber.

Decenii la rând, libertatea fusese pentru noi replica pe care reuşeam, sau nu, să o dăm terorii şi, odată teroarea dispărută,

ne-am dat seama cu spaimă că de fapt nu ştiam ce înseamnă să fii liber. Este mai uşor să defineşti noţiunile prin contradicţie cu opusul lor decât investindu-le cu un conţinut autonom. Românii sunt astăzi un popor care, fără să fi avut răgazul să-şi revină după o jumătate de secol de teroare comunistă, descoperă spaima în faţa unui capitalism sălbatec, structurat de corupţie şi dominat de aceeaşi minoritate socială reciclată politic, care se sprijină pe vechile reţele şi relaţii de putere. Ceea ce creează sentimentul neliniştitor că schimbarea nu e decât o stratagemă de a inventa mai răul pentru a lăsa răul neschimbat. Iar această remarcă este valabilă şi pentru celelalte popoare din Est.

Vorbesc de „popoare din Est", pentru că mi se pare evident că, în fapt, continuă să existe două Europe: una, occidentală, care timp de secole a ignorat cu superbie ceea ce se petrecea la câteva sute de kilometri dincolo de frontierele sale şi care încă se mai întreabă cum se numesc ţările baltice şi dacă Budapesta este capitala României sau a Ungariei; şi cealaltă, orientală, care a visat mereu să îi semene celei dintâi, idealizând-o tocmai pentru că îi era inaccesibilă. Cele două părţi şi-au rămas la fel de necunoscute una alteia, chiar dacă necunoaşterea ţine în primul caz de subestimare şi în cel de al doilea de supraestimare. În timpul descoperirii reciproce, ocazionată de integrarea europeană, decepţia este un risc major, mai ales pentru cei ce înaintează de la Est spre Vest.

Mi se pare, de altfel, esenţial ca acest proces de integrare să unească nu numai strategiile economice şi diplomatice, dar şi obsesiile. Şi să nu uităm că Europa de Est aduce Occidentului suferinţa pe care a trăit-o, ca pe o zestre care se adaugă patrimoniului comun european. În timp ce Occidentul a adus Europei de Est drepturile omului.

În acest sens, unul dintre paradoxurile integrării europene (care nu este decât o parte a mondializării) este că în timp ce reunificarea continentului este mai presus de toate o difuzare a libertăţii de la Vest spre Est, spiritualizarea acestei libertăţi poate să înainteze dinspre Est spre Vest. Printre cauzele şi explicaţiile acestui fenomen, două sunt cele mai importante: pe de o parte, precaritatea sau chiar absenţa libertăţii timp de decenii au dat un plus de substanţă şi de responsabilitate redescoperirii ei, iar, pe de altă parte, patrimoniul suferinţei a şters diferenţa dintre estetic şi etic, dintre morală şi artă. Pentru că o jumătate de secol a fi liber n-a fost în Est o consecinţă a legii, ci un risc şi un talent, un talent care uneori se confunda chiar cu talentul literar.

Aşa se explică faptul că, în ultimii 20 de ani, principala mea operă nu a fost literatura pe care am continuat să o scriu, ci primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume, un mare muzeu (de mai mult de 50 de săli), realizat sub egida Consiliului Europei într-o veche închisoare stalinistă din România.

Pentru că cea mai mare victorie a comunismului - o victorie a cărei importanţă a fost descoperită dramatic după 1989 - a fost crearea omului fără memorie, a omului nou, cu creierul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici cine a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr şi trebuia distrusă pentru a distruge sau manipula adevărul. Deconstrucţia memoriei - crimă în egală măsură contra naturii şi contra istoriei - este opera primordială a comunismului.

(va urma)

Lasă un comentariu