„Pre flamura noastră trebuie scrise pur şi simplu voinţele noastre"...

Vrednicul dascăl al Blajului interbelic, Ştefan Manciulea, îl numea pe Mihai Eminescu „om de iniţiativă şi de acţiune", arzând în „foc nestins", stăruitor şi neînduplecat, când era vorba de „durerile neamului românesc", detaliind rolul pe care Eminescu l-a avut în organizarea Serbărilor de la Putna şi a Congresului Studenţimii Române din anul 1871. Dascălul blăjean face referiri la scrisoarea prin care Eminescu, în numele Societăţii România Jună, îi invita pe teologii seminarişti ai Blajului la Serbările de la Putna, alături de românii din toate provinciile, uniţi în „unul şi acelaşi spirit" care să fie „podoaba, frumuseţea şi sublimitatea serbării". Felul în care se hotărăşte în şedinţa Societăţii de lectură a alumnilor Seminarului din Blaj participarea la Putna, înspre a-şi întări credinţa în viitor, alături de românii „din cele patru unghiuri" este capitol aproape omis când se dezbate tema Eminescu şi Transilvania. Nu întâmplător invocăm mărturiile cărturarului blăjean, când se vor împlini 145 de ani de la Serbările de la Putna din ziua de 15/27 august 1871, prin care naţiunea română era chemată să arate că îşi înţelege misiunea, să demonstreze că geniul poporului nostru „viază", cu gândul la cel care a fost „mare apărător al românismului din Orient şi al civilizaţiunii creştine în secolul al XV-lea", lovind „incursiunile barbare" nu doar în numele naţiunii române, ci şi spre binele Europei întregi.

În vederea Serbărilor şi Congresului de la Putna, Mihai Eminescu publică în ziarul Federaţiunea din Pesta, în aprilie 1870, articolul Să facem un congres, pe care Ştefan Manciulea, comentându-l în memoriile sale, îl consideră parte relevantă în „programul obştesc de-o viaţă întreagă" a lui Eminescu. În articolul citat, Eminescu cerea naţiunii române „să se pună pe tărâmul de drept" alături de celelalte naţiunii, ca apoi să nu cedeze „nici cât îi negru sub unghie, căci numai o egală îndreptăţire poate duce la linişte şi la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor... Pre flamura noastră trebuie scrise pur şi simplu voinţele noastre (subl.n.). Tranzacţiuni în drepturi naţionale nu se încap (...) Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi ceea ce ni se cuvine de secole. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci e a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem şi nici nu vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre."

Consemnările dascălului blăjean despre neastâmpărul din sufletul poetului şi ceea ce Slavici numea la Eminescu neistovita energie intelectuală, cuprind şi episodul de mare sensibilitate, trăit de Eminescu în clopotniţa Mănăstirii Putna, unde îşi aminteşte de ce povestea un bătrân călugăr, cum, într-una din zilele anului 1777, clopotul cel mare a început să sune de la sine, din ce în ce mai tare, în timp ce biserica Mănăstirii se lumina, tot de la sine, într-o lumină nemaivăzută. Când va mai suna, astfel, clopotul de la Putna? Se întreba Eminescu, voind ca deşteptarea clopotului să nu fie doar legendă, ci o minune care să se întâmple, răsunând de la Nistru pân' la Tisa şi ducând idea naţională ca pe „mângîierea cea mai sfântă a cugetării".

Lasă un comentariu