Vremuri de osândă", cartea lui Alexandru Ceușianu, din care cotidianul „Cuvântul liber" a publicat părți, înregistrând evenimentele războiului civil din Transilvania, provocate de unirea Transilvaniei cu Ungaria, reprezintă pentru prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, prefațatorul cărții, „una dintre cele mai importante surse istorice pentru cunoașterea, reconstituirea tragicelor evenimente de la 1848-1849, văzute din perspectiva unui oraș transilvan", Reghinul. „«Cronica lui Branea», a protopopului ortodox al Văii Superioare a Mureșului - spune prof. univ. dr. Cornel Sigmirean - prezintă întreaga gamă de umilințe suferite de oameni prin violența războiului civil de la 1848-1849, multă vreme, din păcate, ascunse, lipsindu-ne de posibilitatea investigării tuturor frustrărilor aduse prin lupte, a traumelor provocate, deosebit de sugestive pentru modul de reprezentare peste ani în construcția identității naționale (…) Evenimentele, cu marile lor nenorociri și grelele încercări, au dus la nașterea unei puternice conștiințe a solidarității naționale (…) «Cronica lui Branea», după cum i se mai spune, reeditată, rămâne un document de conștiință, un îndemn la toleranță (…) într-o lume tot mai grăbită și mai predispusă la conflict."
Această cronică a Revoluției de la 1848-1849 este privită din perspectiva unui orășel ardelenesc - Reghinul -, în „cartea de căpătâi" a lui Alexandru Ceușianu, cum o numește dr. Ioan Ranca, sub vremurile tulburi ale încrâncenărilor istorice ardelene, evocate de mari personalități ale timpului, precum Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Ștefan Pascu, David Prodan, Traian Popa.
Reghinul, orășel la 1848, cu vreo 5.000 de suflete, prin oamenii lui, reacționa la unirea Transilvaniei cu Ungaria, exprimându-și nemulțumirea și revolta la ultimatumul lui Kossuth, din 15 martie 1848, românii fiind cei care au fost, categoric, împotrivă, când mijlocul de intimidare supremă, din partea maghiarilor de pe străzile Clujului, era: „Uniune sau moarte!".
Apele începeau să se tulbure și la Reghin. După întrunirea Dietei din Cluj, la 29 mai 1848, urmată de acea izbucnire frenetică maghiară: „Trăiască Uniunea!", totul sub opresiunea dictatorului Kossuth Lajos, „a dus la mobilizarea sentimentului patriotic" dușmănos românilor ardeleni, care-și arăta deja roadele. Pregătirile, în acel „centru secuiesc", au dus la sporirea efectivelor militare. Acestea sunt motivele pentru care, din rațiuni preventive, la 7 septembrie 1848, în Reghin intră avangarda Regimentului II de Grăniceri Români din Năsăud, cu scopul de a înrola glotași români în armata austriacă a colonelului Urban, comandantul regimentului, cel cu „instrucțiuni personale de la Curtea imperială." Domina liniștea doar aparentă, care parcă anunța viforul. Trecerea lui Jellacici, banul Croației, a frontierei ungare, cu 40.000 de soldați, i-au determinat pe grănicerii români ai lui Urban să exclame: „Să trăiască Jellacici! Să trăiască împăratul!". Ecou care-i irita pe adepții lui Kossuth, din moment ce, în cuvântarea lui, contele Toldalagi, la adunarea secuilor, ținută la 5 octombrie 1848, la Târgu-Mureș, clama: „Acei care țin cu împăratul și sunt împotriva uniunii, sunt trădători ai țării și dușmani ai poporului maghiar."
După invazia armată a banului Croației - Jellacici -, Kossuth lansează „un clocotitor manifest", bombastic, către națiune: „La arme, maghiari, pentru apărarea vieții, onoarei și a patriei, pentru apărarea vetrei moștenite de la strămoși, pentru pământul care te nutrește, lucrat de tine cu sudoarea de sânge."
Generalul Puchner, comandantul suprem al armatei imperiale, regulate, din Transilvania, îi încredințează colonelului Urban, bărbat de o cultură aleasă, militar crescut în spiritul tradiției austriece, să-și stabilească pozițiile dintre Carpați și Câmpie, Reghinul fiind „drept admirabil post de observare a mișcărilor din secuime." Emisarii lui Kossuth acționau. La 16 octombrie 1848, colonelul Urban „își îndrumă întreaga forța armată, de care dispunea, spre Reghin. Apariția lui la Reghin și mâna severă a comandantului au restabilit sentimentul de siguranță, deoarece aveau loc devastări comise de bande de răufăcători."
În acest timp, „în apropierea Odorheiului se organizase o mare întrunire națională a secuilor, la 15 octombrie 1848, pe câmpia de la Lutița." Zeci de mii de secui s-au adunat acolo, „sufletul propagandei incendiare" fiind Ladislau Berzenczei, „omul de încredere al lui Kossuth." „Ambiția lui era să devină, pentru secuime, ceea ce Kossuth era pentru maghiari. De aici înverșunarea lui bolnavă de a prăvăli cursul evenimentelor pe albia sângeroasă." Entuziasmul dement duce la înființarea unei armate secuiești, care depune jurământul. Începe „cruciada împotriva nesupușilor, dușmani ai cauzei maghiare." Care, bineînțeles, erau românii!
Vreo 20.000 de secui se îndreaptă spre Târgu-Mureș, apoi, ca prim popas fiind Reghinul. Vag informat asupra pericolului, colonelul Urban era profund convins că secuii „nu vor cuteza să atace trupele regulate în luptă deschisă." Totuși, cere întăriri. Din tabăra secuilor, la 27 octombrie, sosește un sol cu o scrisoare prin care se cere „imediat evacuarea trupelor lui Urban din oraș." Deci, un ultimatum!
„Gloata secuilor, multă cât un nor de lăcuste, se rostogolea, greoi, pe valea Mureșului în sus." Avangarda colonelului Urban se oprise în apropiere de Glodeni. La 30 octombrie 1848 are loc prima ciocnire armată. O luptă pe viață și pe moarte, „cu grele sacrificii de sânge". Numărul mare al secuilor „copleși orice rezistență, așa că puținii supraviețuitori din avangarda colonelului Urban încercară să-și mântuie viața, trecând Mureșul înot. Pe celălalt mal se făcu o macabră vânătoare de oameni. Secuii, de pe partea stângă a Mureșului, îi așteptau pe nenorociții înotători să iasă la mal, ca să-i izbească în cap cu ciomege și cu paturi de armă". Dușmanul se apropia de Reghin. Drumul era liber. Populația, panicată, pornește în exod. Veghe. Îngrijorare. Încordare. Trăgătorii secui înaintau, fără să întâmpine nicio rezistență. Alarmă! „Vin secuii!".
După o „solie a umilinței", din partea reprezentanților Reghinului, oamenii lui Ladislau Berzenczei urlau: „Trăiască Ungaria! Piară sasul!". Era 1 noiembrie 1848. Trupele secuiești defilară prin Reghin. Încep devastările, se dezlănțuie jaful! Sunt devastate case, prăvălii, de către cei care „se revărsaseră ca un șuvoi distrugător peste oraș". Fioroase amenințări. „Iadul își desfundase porțile, ca să reînvie, pe durata unei nopți, barbariile trecutului", numai că realitatea întrecea „în grozăvie, cele mai înfricoșate povestiri asupra hunilor și a vandalilor". Urma vâlvătaia! Ziua de 2 noiembrie este „momentul agoniei", „lumina soarelui e mai cumplită decât golul cernit al nopții (…) Cotropitorii sunt lăsați în voia lor să-și continue opera de devastare". Vandalism! Incendieri! Jafuri! Arde prăvălia comerciantului Nonu Oltean. Arde și cea a sasului Lutsch. Înfierbântați de băutură, secuii, ca niște sălbatici, pradă totul în calea lor. Chiar se ceartă și se încaieră pentru pradă. O mare de flăcări. Ordinul primit e clar: „Unde n-ați prădat - prădați! Unde nu arde - aprindeți!". Nu scapă nici biserica săsească, pe la 1330 ridicată, de flacăra înaltă. „Impozantul turn domină simbolic orașul transformat într-o vastă necropolă, luminând, ca o făclie uriașă, depărtările." În capătul orașului dinspre Breaza, arde spitalul militar (…) Cei 27 mutilați și grav răniți - vânători bucovineni, grăniceri și glotași români - au fost uitați în paturile lor de suferință. „Secuii îi descoperiseră, însă, și vânzolind victimele în fața clădirii, le uciseseră, ca apoi să aprindă clădirea deasupra lor. Cadavrele carbonizate se puteau limpede desluși sub dărâmături". Bobotaia văpăilor a cuprins și casele din jur.
Generalul Gedeon, comandantul trupelor regulate de operațiuni din regiunea Mureșului, „spirit trândav și lipsit de orice inițiativă ofensivă, care nu dăduse importanță unui ordin primit, întârziase. Ținuta lui șovăielnică era ușor explicabilă: el primise gradul după anii de cazarmă, nu după aptitudinile militare". În plus, „cu un cult suspect pentru cauza maghiară, era și el ungur!".
Dezastrul de la Reghin deja a avut loc. Caracatița gloatelor secuiești începea să-și resoarbă uriașele tentacule. Ce a fost de ucis, în acele zile, secuii au ucis. Ce a fost de prădat ei au prădat. Ce a fost de incendiat au ars! Victoria asupra lui Urban era, de fapt, o răzbunare! Însă disciplina trupelor secuiești începea să sufere îngrozitor. Unii au pornit, în retragere, spre Târgu-Mureș. În dimineața zilei de 5 noiembrie 1848, patrulele de recunoaștere ale celor două tabere s-au ciocnit. Când armata generalului Gedeon trecuse de Nirașteu (Ungheniul de azi), armata secuiască i-a ieșit în întâmpinare. Ciocnire sângeroasă. Berzenczei pune la cale un plan defensiv. Zadarnic! Secuilor li se dă un ultimatum. Batalionul românesc din Regimul IV, „Carol Ferdinand", care ocupa centrul poziției de desfășurare a viitoarelor evenimente, era sub conducerea locotenentului David Ursu. Începe „trosnetul înfricoșător al gurilor de oțel, urmat de fumul greu al exploziilor și de grindina sfărâmăturilor de obuze, având un efect teribil. Panică printre secui (…) Faimosul Berzenczei dispăru, parcă l-ar fi înghițit pământul. Pe cărări ascunse, el apucase la pribegie, drumărind, zi și noapte", ca o fiară gonită, „străbătând Galiția și Slovacia, să apară în fața lui Kossuth, sol nemernic al unei înfrângeri meritate".
Ferocii secui, care devastaseră orașul Reghin, care săvârșiseră atrocități, care au jefuit, au ucis și au incendiat un oraș, care, pentru Kossuth, „merita soarta Sodomei și Gomorei", părăseau zona cu coada între picioare. „Gloatele maghiare ale faimosului Katona fură rușinos bătute la Dej (…) Fire de despot, Ludovic Kossuth pândea momentul spre a putea aduna, în favorul egoismului maghiar, toate beneficiile revoluției, fără să consimtă la niciun sacrificiu de ordin național față de popoarele conlocuitoare".
„Debandada trupelor maghiare din Transilvania amenința să dea o întorsătură fatală revoluției ungare". Context în care Bem, „nume cu pregnanța unui ascuțiș de spadă", devine omul lui Kossuth. Se știe că „tresele de general și le cucerise în răzmerița polonă din anul 1831". La 36 de ani, „victoriile armatei polone i se datorau în cea mai mare parte". După capitularea poloneză, Bem pribegise prin Portugalia. Proiectul lui de răsturnare, cu ajutorul unei legiuni poloneze, a regimului oligarhic de acolo, eșuase. Trece granița ungurească, la 31 octombrie 1848, într-o birjă hodorogită. „Kossuth îl vede la Pozsony (Bratislava), „venind sprijinit într-o cârjă (…) În generalul acesta nu putea să aibă încredere, trimițându-l la Debrețin să facă instrucția militară a recruților honvezi". Totuși „salvarea situației nu se putea aștepta decât de la intervenția unui factor miraculos, și acesta fu generalul Bem". Încolțit de trupele lui Urban, organizează contraofensiva, ducând la o vertiginoasă schimbare a situației. Pe valea Bistriței, la Tihuța, „Bem zdrobește ultima rezistență a lui Urban." Reorganizarea armatei Bem hotărăște s-o facă la Târgu-Mureș. La 4 februarie 1849, după lupta crâncenă de la Ocna Sibiului, Bem pierde bătălia cu trupele generalului Puchner. La 16 februarie 1849, este atacat de trupele colonelului Urban. Învins, Bem dorește, prin marșuri forțate, să ajungă la Bistrița, înaintea lui Urban. Ajuns la Reghin, generalul Bem, tăcut și încruntat, „purta brațul drept într-o legătoare". Ce s-a întâmplat? „În trecere prin Monor, cineva descărcase un glonț asupra lui". Scapă de o fatalitate.
Alungat din Budapesta, Kossuth se retrage la Debrețin. În vârtejul lui sângeros, încredințează atribuții lui Nagy Sandor, la Reghin, lui Jeney, pe Valea Gurghiului, lui Boldizsar Paul, pe Valea Mureșului. „Faima isprăvilor lor îi umple de groază pe cetățeni". În haite de câte cinci-șase, noaptea intrau prin casele oamenilor, zăngănind armele. Călăii dezlănțuie prigoana împotriva locuitorilor din satele din jurul Gurghiului: Cașva, Orșova, Ibănești și, îndeosebi, Hodac. La 14 februarie 1849, oamenii lui Jeney se apropie de Hodac. Sătenii sunt la biserică. Popa Toader Lupu nu părăsește biserica, la îndemnul credincioșilor, pentru a-și salva viața. „Ungurii îl surprind citind Ceaslovul. Unul îl lovește în față, altul îi leagă mâinile, ceilalți zdrobesc tot ce găsesc. Scot vitele din grajduri, să le ducă." Incendiază case. Vreo treizeci de români, avându-l în mijloc pe popa Toader Lupu, sunt duși spre Reghin. „La mijloc de drum, la Mociar, între Reghin și Gurghiu, se opresc. Popii Toader i-au smuls barba, i-au scos ochii, l-au emasculat înainte de a-l împușca". I-au ucis și pe ceilalți. Scapă doar unul singur - Ion Pușcatul, socotit mort.
Represalii încep și la Monor, pentru acel glonte trimis spre Bem. Au loc represiunile de la Rus (Rușii Munți de azi), Morăreni, Dumbrava, așa cum sunt prezentate în cronica lui Ștefan Branea din Aluniș. La 8 ianuarie 1849, prefectul Legiunii a XII-a - mureșeană, Constantin Romanu Vivu, este prins pe Valea Gudei, împreună cu protopopul Ștefan Moldovan, cu alți trei luptători credincioși, și-s duși la Târgu-Mureș. Sub pretextul că trebuie duși, sub escortă, spre Cluj, la hotarul Sângeorgiului sunt uciși sălbatic, iar trupurile le sunt aruncate în șanț. Au loc și „procesele" de la Sântioana, comise de „tribunalele de sânge". Cetățeni din Reghin sunt supuși unor „judecăți" ale acestor tribunale care urmăreau acele „condamnări capitale", dorite de Kossuth.
Armatele lui Bem suferă înfrângeri pe toate fronturile, „procesul de dezagregare a trupelor maghiare lua proporții, cu toată opintirea disperată a generalului Bem de a opri retragerea fatală". Ungurii sunt fugăriți de un detașament de cavalerie austriacă, la 6 iulie 1849, apare și o patrulă de cazaci. „Fugarii se îndreaptă spre Târgu-Mureș, într-o catastrofă finală pentru generalul Bem". Bătrânul general polon simte amarul dezamăgirii în piept. „Capitularea, din ziua de 13 august 1849, n-a fost decât ultima convulsiune în spasmul agoniei Ungariei (…) Capii revoluției ungare scăpaseră - împreună cu Bem - peste graniță și, odată cu dispariția lor, opera de pacificare putea începe."
„Anii s-au perindat de-atunci", scrie Alexandru Ceușianu în cartea „Vremuri de osândă" (Revoluția de la 1848 din perspectiva unui orășel ardelenesc), apărută la Reghin, la 15 iunie 1934 - plinind decenii de pacinică refacere. Ranele s-au încorțoșit, suferințele s-au uitat, crucile de lemn au putrezit (…) Au fost jertfe și lacrimi!".
