„Eu vara nu dorm", şi-a spus executivul, în sinea sa interioară, luând, pesemne, exemplu de la forul legiuitor, pe care, de asemenea, l-a apucat aşa de tare hărnicia chiar înainte de a pleca în (binemeritata) vacanţă, încât un ales al neamului s-a mutat - cu căţel şi cu purcel (vorba poporului), cu pijamaua, ustensilele de bărbierit, chiloţii de schimb, pacheţelul cu de-ale gurii şi ciorapii murdari - la locul de muncă, adică în biroul său de la Cameră, să poată lucra în linişte, să nu fie deranjat în procesul de elaborare a unor proiecte legislative în folosul comunităţii. Năuc din pricina căldurii şi a muncii nocturne intense, senatorul hălăduia, dimineaţa, pe holurile Parlamentului, în şlapi şi maiou, până l-a „identificat" un coleg şi l-a fugărit pe scări, de era să-şi scape, bietul om, periuţa de dinţi din mână şi proteza din gură.
Tehnocraţii, în schimb, au preferat munca în echipă, în mod organizat, pragmatic, proactiv şi interactiv, în contextul proiectului european „care traversează o perioadă de redefinire identitară care trebuie abordată cu maximă responsabilitate", scopul fiind „să aducem România la adevăratul său potenţial de dezvoltare". Am citat din măreţul program guvernamental intitulat „România competitivă", la care miniştrii tehnocraţi au trudit pe rupte şi pe căldurile astea, de crapă pietrele de caniculă.
Pe întinderea albă a 13 coli tip A4, scrise într-o românească ce pare tradusă dintr-o englezească însuşită la „cursul scurt" de competenţă lingvistică, sunt înşirate nu mai puţin de 16 domenii, 41 de priorităţi şi 90 de măsuri „cu un orizont de realizare până în 2020".
În această „perioadă de redefinire identitară", vor fi realizate, printre altele, minunăţii precum: „creşterea economică de până la 5%, în baza unor investiţii de 17 miliarde de euro"; definirea unei „viziuni care să furnizeze consensul societal asupra principalelor domenii şi măsuri de acţiune menite să aşeze România pe calea dezvoltării sustenabile, prin convergenţa nivelului PIB/locuitor cu nivelul din ţările europene dezvoltate"; „modernizarea României prin creşterea calităţii instituţionale şi a competitivităţii economice pe post de surse indispensabile dezvoltării"; „inventarierea resurselor şi a progreselor existente"; „identificarea punctelor forte şi detalierea unui plan structural de intervenţie în domeniile cheie"; „valorificarea resurselor, tradiţiei şi talentului în acord cu mediul şi transformarea lor în surse de prosperitate"; „reducerea distanţelor dintre diferitele regiuni de dezvoltare, dintre sat şi oraş, dintre stat şi cetăţean prin creşterea serviciilor care ţin de calitatea vieţii şi reforma administraţiei prin debirocratizare, digitalizare etc."; „potenţarea activităţii de cercetare, dezvoltare şi inovare care să ne propulseze în faţa competitorilor"; „orientarea permanentă către nevoile cetăţeanului"; „implicarea tuturor factorilor de decizie într-un amplu exerciţiu colaborativ care să reprezinte consensul şi asumarea comună a drumului spre dezvoltare" ş.a.m.d.
Am putea cita la nesfârşit (dacă am ţine morţiş să vă plictisim), documentul având partea asta, că, de oriunde îl apuci - de la cap spre coadă sau de la coadă spre cap - el nu face decât să „identifice", să „definească", să „redefinească", să „abordeze", să „urmărească", să „inventarieze", să „potenţeze", să prevadă „deblocarea", să recomande „gestionarea corectă a resurselor", să „crească gradul de conştientizare" şi iar să „identifice" ca să „deblocheze, să reorienteze şi să prevadă". Încât programul, de-i mai zice şi „Viziune 2020" seamănă mai degrabă cu o telenovelă: chiar dacă începi s-o urmăreşti de la episodul 243, te prinzi imediat despre ce-i vorba şi îi „prevezi" finalul (şi dacă nu te mai uiţi la următoarele 276 de episoade), în sensul că fata cea cuminte şi săracă se mărită cu băiatul cel frumos şi bogat, după 800 de episoade în care ea reuşeşte să-l aducă pe calea cea bună, deşi el era cam fluşturatic şi afemeiat, dar binele învinge răul, cei buni trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi iar cei răi o sfârşesc în puşcărie (dacă mai au loc).
…Dar, ca să nu zică ei (ei, autorii „Viziunii 2000") că le-am fuşerit opera, să redăm, la întâmplare şi integral, capitolul despre „rolul asumat al statului, de a facilita realizarea proiectului economic prin debirocratizare, o abordare orientată către cetăţean şi îmbunătăţirea tratamentului contribuabilului: statul va susţine contractul economic prin promovarea încrederii, speranţei şi bunei credinţe prin îndeplinirea funcţiilor sale regaliene (garant al siguranţei personale sau al proprietăţii private; garant al încrederii prin transparenţă instituţională şi continuarea luptei împotriva corupţiei) şi prin înlăturarea barierelor structurale care blochează productivitatea. Totodată, statul trebuie să fie un garant al bunei gestionări a resurselor şi capitalului natural cu care România este înzestrată, spre folosul atât al generaţiei actuale, cât şi al celor viitoare".
Mai suntem informaţi că „niciun cetăţean din România nu ar trebui să fie la o distanţă mai mare de două ore de o autostradă" şi că „este nevoie de un concept integrat care să transforme dialogul birocratic într-unul funcţional pentru o democraţie modernă" şi de „necesitatea de a consolida eforturile de decuplare a creşterii economice de la degradarea mediului, prin stimularea investiţiilor verzi şi promovarea consumului şi producţiei durabile, eficienţei energetice şi a managementului sustenabil al utilizării resurselor…." Hai, no…
„Viziunea 2020" ne propune, ca să zicem aşa, un fel de Românie cu „fainoşag": toată lumea a aflat că „fainoşag" înseamnă ceva bun pentru „nemşag", ceva frumos, ceva mândru, splendid şi minunat, care dă savoare şi se bagă în pateu, dar de văzut nu l-a văzut nimeni. În afară de faptul că rimează cu „furtişag", mare lucru nu se prea poate comenta despre acest termen. (Ei, dar parcă de funcţiile „regaliene" ale statului se poate spune mare lucru, acum că tocmai când dădeam să depăşim Evul Mediu, iată că ne îndreptăm … regalian, spre sclavagism?)
„Ideile din prezentul document - ne înştiinţează autorii - sunt rezultatul muncii îndelungate a unor „actori instituţionali, reprezentanţi ai mediului de afaceri şi ai societăţii civile".
Aici vin de se întretaie două posibilităţi: ori că actorii instituţionali, reprezentanţii mediului de afaceri şi ai societăţii civile au muncit pe caniculă şi n-au avut aer condiţionat şi apă plată în birou, ori că ţin neapărat să verifice legea nemuritorului Murphy, cum că „munca rămâne de obicei pentru cei care nu şi-au atins încă nivelul de incompetenţă". Dar timpul nu-i pierdut.
