Ne comportăm ca şi cum votul britanicilor a venit de nicăieri, deşi tot mai multe voci acuză birocraţia şi centralismul bruxelez, iar unele au atras atenţia asupra lui încă de acum trei decenii, când „Maastrichtul" părea suficient inclusiv pentru euroentuziaşti.
Sunt destule voci care spun că votul britanicilor şubrezeşte Uniunea Europeană. E de fapt invers, căci plecarea britanicilor e efectul şi nu cauza degringoladei prin care trece proiectul european.
Să le luăm pe rând. Londra semnalează de trei decenii Bruxelles-ului că drumul pe care a luat-o integrarea europeană este unul greşit. Margaret Thatcher a fost primul lider britanic care a atenţionat că adoptarea monedei euro va fi un fiasco şi că deficitul de democraţie creat prin construirea unei caste a birocraţilor nealeşi va fi un fiasco.
Tradiţia liberală şi democratică a făcut ca Marea Britanie să fie singura putere europeană care să nu fi fost cucerită niciodată de o ideologie totalitară şi ţara care a salvat Europa secolul trecut de toate derapajele extremiste, fie că discutăm de nazism sau de comunism. Poate că acesta este şi motivul pentru care au înţeles primii că nu poţi pune în fruntea „Europei" lideri precum Juncker, Schulz, Rompuy sau Mogherini, lipsiţi de orice legitimitate democratică.
După Maastricht, zeci de politicieni britanici au explicat că centralismul, uniformizarea şi constrângerile la adresa libertăţilor statelor naţiune nu au nicio legătură cu valorile europene clasice, întruchipate atât de bine în ultimele secole de excepţionalismul britanic.
De altfel, e greu să înţelegi cultura politică britanică dacă nu înţelegi excepţionalismul american. E greu să înţelegi cultura politică britanică dacă nu înţelegi ce însemna pentru istoria umanităţii 1215, 1265, 1688 sau 1776.
David Cameron a câştigat primul mandat de premier cu promisiunea fermă că va organiza un referendum. De la campania electorală din 2009 şi până acum au trecut şapte ani, timp suficient pentru birocraţi să convingă. N-au făcut-o, ba chiar au apăsat pedala integrării şi a centralismului, fără a asculta vocea Londrei.
Nu e niciun secret că Uniunea Europeană a devenit în ultimii ani o afacere germano-franceză, cu Parisul în rol de majordom şi cu Vladimir Putin în rol de partener strategic al celor două capitale. Viitorul nu sună nici el bine. La nivel geo-politic, UE pare din ce în ce mai sedusă de Moscova şi tot mai antiamericană. Din punct de vedere doctrinar, delirul ideologic stângist pare că a devenit singura dogmă acceptată de birocraţi.
Vocile care au cerut mai mult realism şi mai multă prudenţă au fost acuzate că ucid visul european, în realitate o formă de inginerie socială.
Ieşirea Marii Britanii din UE nu este cauza problemelor europene ci doar unul dintre efecte. Doar dacă vom înţelege acest lucru vom mai putea repara ce se mai poate. Părinţii fondatori ai Statelor Unite au înţeles că principală valoare în jurul căreia se construiesc instituţii, cutume şi legi este libertatea. Spre deosebire de ei, liderii europeni din ultimele două decenii ne vorbesc despre conformism, centralizare, egalitate şi limitări, iar în cele mai importante dosare recente au loc adevărate diktaturi bruxelo-berlineze.
Nemulţumirea britanicilor nu este singulară şi nu ţine de un anumit lider populist sau de un anumit partid. Între noi fie vorba, Nigel Farage este un politician de mâna a treia, extrem de limitat şi care este capabil să comunice strict în lozinci.
Să-i fi influenţat el şi celelalte voci care au cerut Brexitul pe britanici? Să fie oare Nigel Farage vinovat şi pentru faptul că Islanda şi Elveţia şi-au retras cererea de aderare la UE? Să fie oare Nigel Farage vinovat pentru că 61% dintre francezi, 48% dintre germani şi 49% dintre spanioli sunt astăzi nemulţumiţi de cum funcţionează proiectul european? Să fie oare proiectul european la mâna unui saltimbanc, sau problemele sunt reale?
Liderii europeni continuă să ne spună că soluţia este mai multă integrare şi o federalizare cât mai rapidă, în ciuda faptului că exact aceste lucruri au dus la votul britanic. Uniunea Europeană nu este astăzi o federaţie, însă deciziile pe ultimele trei dosare fundamentale s-au luat la nivel central, ca şi cum ar fi. Şi toate au fost un dezastru. Să le luăm pe rând.
Criză economică. Singurul element care a contat cu adevărat aici a fost vocea Berlinului. Grecii au plătit cât a vrut Merkel, li s-au anulat datoriile fix atât cât a vrut Merkel, iar acum continuă să trăiască pe datorie, pentru că aşa vrea Merkel, în ciuda faptului că logica economică şi bunul simţ spun că este incorect ca ceilalţi europeni să plătească distracţia de la Atena. Dar, nu-i aşa, asta a decis doamna Merkel.
Criza din Ucraina. Uniunea Europeană s-a făcut de râs şi a demonstrat că este incapabilă să adopte o poziţie diplomatică comună faţă de invadarea Ucrainei şi anexarea Crimeii. Chiar şi sancţiunile târzii impuse Rusiei au fost incomplete, iar acum deja există voci, în special cea a ministrului de Externe german, Steinmeier, dar şi a preşedintelui Comisiei, domnul Juncker, care cer anularea acestora.
„Motivul pentru care am impus acele sancţiuni a fost acela că Rusia a anexat Crimea, încălcând grav legislaţia internaţionala". Declaraţiile lui Steinmeier şi Juncker ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva Federaţia Rusă s-a retras din Crimea şi din estul Ucrainei fără ca noi să fi aflat.
Ochelarii germani prin care se vede situaţia geo-politică din estul Europei trebuie să fie cu adevărat speciali. Altfel nu-mi explic declaraţia recentă a aceluiaşi Steinmeier, care acuză NATO că are o „atitudine războinică" faţă de Rusia.
În realitate, statele est-europene ce fac parte din NATO au solicitat trupe şi baze permanente, cu scopul de a se apăra de un eventual atac din partea Rusiei. Nici vorbă de „atitudine războinica" din partea Alianţei. Cu toate acestea, Steinmeier atacă chiar fundamentele NATO, şi anume apărarea colectivă a membrilor săi! Totul de dragul de a mai semna un contract economic cu Federaţia Rusă.
Migranţii. În ciuda opoziţiei majorităţii statelor europene, printre care şi Marea Britanie sau România, doamna Merkel a decis că Europa poate primi lejer câteva milioane de migranţi, deşi şomajul din interiorul UE este la cote alarmate, deşi sunt state europene unde procentul tinerilor care nu au un loc de muncă se apropie de 50%.
Germania nu a ţinut însă cont nici de calculele economice, nici de raţiunile de securitate, deşi bombele şi kalasnikoavele se aud din ce în ce mai tare la Paris, Bruxelles, Londra, Madrid. Instituţiile europene păzite cu arme de asalt şi Bruxelles-ul patrulat de tancuri este imaginea cea mai clară a politicilor europene în materie de imigraţie.
Dar şi de această dată Berlinul a ştiut mai bine, mergând până acolo încât a obligat celelalte state europene să accepte cote de migranţi.
E important să ne amintim că în toate cele trei dosare poziţia Londrei a fost diferită, însă în cele din urmă Berlinul şi-a impus punctul de vedere, iar efectele sunt palpabile.
În tot acest timp, cetăţenii europeni au privit cu atenţie şi îngrijorare, iar prima dată când li s-a dat ocazia au acţionat ca atare.
În următorii ani, Uniunea Europeană cred că va deveni din punct de vedere geo-politic şi economic o afacere germano-rusă. Sentimentele antiamericane întreţinute de unii lideri europeni, de la Berlin, Roma sau Paris se vor întâlni cu vocile din ce în ce mai numeroase care vor cere o apropiere de Rusia.
Deja se pregătesc măsuri care ar arunca în aer securitatea continentului european. Să luăm doar un exemplu, anunţat încă de anul trecut de preşedintele Comisiei, Jean Claude Juncker, şi anume înfiinţarea unei armate europene. Aceasta urmează să fie condusă de birocraţi şi nu ar face decât să ameninţe relaţia transatlantică şi să dilueze rolul SUA şi NATO în Europa.
Armata comună nu ar îmbunătăţi cu nimic capabilităţile militare ale statelor europene, ci doar ar pune sub comanda unor birocraţi o parte din forţele militare actuale. Ideea unei armate europene şi a unui sistem de securitate european care să excludă SUA şi să includă Rusia este unul dintre proiectele cele mai dragi KGB-ului, încă din anii 80, preluat cu emfază de „idioţii utili" din Occident.
Ba chiar la un moment dat, la începutul anilor 90, cel care susţinea chiar la Londra această idee era Ion Iliescu! Pentru că era evident că proiectul va reveni în actualitate, am scris încă de acum doi ani despre acest lucru, iar domnul Juncker nu m-a dezamăgit cu nimic.
Să nu ne facem iluzii. Cel mai probabil, birocraţii nu vor înţelege nimic. Ba chiar, prin declaraţiile de până acum, arată că singura măsura pe care o vor lua va fi de a pedepsi Marea Britanie pentru vot. Nimic despre cauze, nimic despre propriile greşeli, nimic despre faptul că sub conducerea lor scepticismul devine principala stare de spirit în Europa. Da, în acea Europă care nu a apărut odată cu Tratatul de la Roma, ci în acel spaţiu cultural negat astăzi de politicile bruxeleze.
România şi celelalte state est-europene au de pierdut enorm din plecarea britanicilor, printre puţinii noştri aliaţi europeni când vine vorba de ameninţarea fascismului rusesc. În interiorul UE, România pierde susţinerea britanică şi în chestiuni precum corupţia. Întrebaţi-o pe Monica Macovei şi veţi afla că primii care îi susţineau proiectele pe justiţie erau conservatorii britanici.
În acest moment, este obligatoriu ca România să umple golul lăsat de britanici în instituţiile europene cu o prezenţă militară anglo-americană şi cu întărirea relaţiilor militare cu Polonia şi statele baltice. Iar dacă Germania, care pare să fi ales deja Rusia, va continua să critice acţiunile Alianţei Nord-Atlantice din estul Europei, o vom cita cu mare drag pe doamna Nuland şi îi vom transmite domnului Steinmeier acelaşi mesaj de dragoste.
Preşedintele lohannis merge la Consiliul European pentru a discuta noua situaţie europeană. Trebuie să ceară ca vocea cetăţenilor să fie ascultată şi ca UE să construiască o relaţie privilegiată cu Marea Britanie, nu doar în numele compatrioţilor care muncesc în insulă, ci mai ales în numele valorilor europene şi al intereselor continentului.
Marea Britanie pleacă, dar Uniunea trebuie să înţeleagă că singura şansa stă în întoarcerea la valorile europene clasice despre care ne-au vorbit britanicii şi nu în iluziile vândute până acum ca realitate.
Uniunea trebuie să înţeleagă că problemele despre care vorbesc britanicii sunt reale şi că dacă vom continua pe acest drum vom deveni o problemă economică, socială şi de securitate globală.
În caz contrar, finalul pare din ce în ce mai previzibil: un pianist, în Grand Place, interpretând
Imagine, întrerupt însă de unul dintre noii prieteni ai doamnei Merkel. Un ultim alah akbar şi ceaţa de pe canal va acoperi continetul.
(Publicat şi pe ziare.com)
