Alternanţe fonetice

Săptămâna aceasta, am citit mai mult din Fonetica experimentală de I.T. Stan, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca.

Necesitatea folosirii unor aparate precise pentru prezentarea sunetelor vorbirii a fost reliefată de B.P. Haşdeu. Primul astfel de aparat a fost utilizat la Cluj de către profesorul Iosif Popovici, având ca model laboratorul de fonetică din Franţa. De ce este necesar un astfel de laborator? În primul rând, cercetătorul trebuie să fie cât mai aproape de forma culeasă pe teren în evidenţierea diferitelor particularităţi fonetice ale idiomurilor (graiurilor) româneşti, în al doilea rând, în sprijinirea studenţilor străini, pentru însuşirea limbii române şi, nu în ultimul rând, în corectarea unor deficienţe de vorbire încă de la o vârstă fragedă. Astfel de laboratoare fonetice există astăzi în întreaga ţară. Lucrarea profesorului I.T. Stan prezintă şi metodele folosite de cercetători: metode somatice, metode electroacustice, metode expresive etc.

Am dorit să specificăm acest aspect, stimaţi cititori, pentru a prezenta efortul conjugat al lingviştilor şi al medicilor în vederea evitării unor pronunţări defectuoase. Centrele de logopedie au, astăzi, un rol important.

Alternanţă fonetică s.f. Schimbarea regulată a unui sunet din temă, prin altul, în flexiunea sau în familia lexicală. (DEX)

tema 1 (…), 2 (…), 3 (…), 4 (sing.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică şi adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedate de prefixe şi caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia şi aceluiaşi cuvânt - Din lat. thema.

O definiţie asemănătoare a alternanţelor fonetice se întâlneşte şi în manualele şcolare: modificări suferite de sunetele unui cuvânt în timpul flexiunii sau în formarea cuvintelor noi. Alternanţele fonetice în tema cuvintelor pot fi vocalice sau consonantice.

a) alternanţe vocalice: a - e; a - ă; â - i (tânăr - tineri); oa - a (foaie - foi); ă - e (măr - meri); ea - e (geamăt - gemete); (geană - gene); e - ea (negru - neagră).

„A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare / Un cântec trist adus din alte ţări / De nişte păsări albe - călătoare / Pe - albastrul răzvrătit al altor mări - / Un cântec trist, adus de marinarii / Sosiţi din Boston, …/" (Ion Minulescu).

Forma de plural al substantivului mare, conţine o alternanţă fonetică (mări); pluralul formei de participiu - masculin aduşi conţine o alternanţă consonantică motivată şi de prezenţa lui i şoptit, afonizat (ca în exemplele surzi, veniţi - participiu - plural) exemplele din paranteză conţin şi alternanţele consonantice d - z; t - ţ.

 

Lasă un comentariu