ANA BLANDIANA – Autobiografie între două Europe (II)

Crearea Memorialului Sighet n-a fost pentru noi un scop în sine. Ceea ce ne-am propus şi ceea ce am căutat cu disperare a fost un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Căci, spre deosebire de toate dictaturile şi de toate terorile istoriei omenirii, comunismul nu pretinde supuşilor săi doar să fie supuşi, le pretinde şi să fie fericiţi că sunt supuşi. Umilinţă şi aberaţie pe care numai memoria putea să o evite şi care este exact opusul drepturilor omului. Evident, ne putem întreba, privind civilizaţia noastră în curs de a scăpa de sub orice control, de ce părinţii democraţiei au uitat să adauge Cartei Drepturilor Omului şi o cartă a Datoriilor Omului, dar, dincolo de toate riscurile şi ironiile libertăţii fără frontiere care se numeşte globalizarea, există necesitatea - tocmai pentru că nu mai există limite geografice - de a descoperi rigori şi un echilibru interior puterii noastre comune.

Această putere trebuie construită în şcolile noastre, în bisericile noastre, prin operele noastre de artă şi prin cărţile noastre. Noi, autorii acestor cărţi scrise în limbile noastre atât de diferite şi atât de greu de tradus exact, ne aflăm la izvorul viitoarei lumi unice, care mai poate fi modelată de cuvintele noastre şi de amintirea suferinţelor noastre. Pentru că, înainte de a ne asuma viitorul unei singure lumi, noi trebuie să ne asumăm obsesiile, amintirile, mentalităţile trecuturilor noastre diferite: vaste câmpuri arate cu uneltele artei. Nu este pentru prima oară când am curajul ridicol de a susţine că lumea poate fi încă salvată prin poezie. Dar Dostoievski nu a spus că lumea poate fi mântuită prin frumuseţe? Şi nu e poezia o parte a frumuseţii lumii? Şi verbul din care provine etimologic poezia nu este verbul grecesc poiein, care înseamnă a construi? Chiar dacă poezia nu poate salva decât pe cei dispuşi să se lase salvaţi, sunt convinsă că globalizarea va fi culturală sau nu va fi deloc.

Nu e nicio îndoială că lumea de azi este în criză. Dar a existat un singur moment în lunga sa istorie când nu a fost? Acuitatea sentimentului de a fi în criză vine azi din faptul că suntem cu toţii intraţi

într-o acceleraţie nesănătoasă, care ne face să semănăm acelui ţăran dintr-o povestire chinezească, chinuindu-se să tragă plantele de frunze ca să crească mai repede. Mai repede încotro? Şi de ce?

Dacă lucrurile evoluează de-a lungul liniilor trasate prin acest început de secol, Europa va fi, de aici în 50 de ani, continentul cel mai globalizat de pe pământ: un fel de Turn Babel, unde toată lumea, dacă nu va vorbi araba, va vorbi o engleză care îl va face pe Shakespeare să se învârtă în mormânt, şi unde nimeni nu se va mai simţi acasă, unii pentru că nu-şi mai recunosc propria casă, alţii pentru că, în pofida obligativităţii corectitudinii politice (care va ţine loc şi de religie şi de inchiziţie), o să se găsească mereu mijlocul de a-i face să înţeleagă că nu e casa lor. Trăim în mod evident o nouă eră a migraţiei popoarelor, având ca destinaţie continentul nostru. Istoria va continua rotaţia sa de la Est la Vest şi Europa va fi, încă o dată, creuzetul în care se va zămisli un nou ev. Să sperăm că nu un nou ev mediu.

În această lume, din ce în ce mai globalizată, scriitorul care sunt continuă să scrie, să fie din ce în ce mai tradus (60 de cărţi traduse în 24 de limbi) şi să utilizeze ca principală materie primă a paginilor sale suferinţa celor 50 de ani de comunism şi dureroasa confuzie a celor 25 de ani de tranziţie de la un regim la altul, de la o Europă la alta.

Este greu de spus care este rolul scriitorului - evident, din ce în ce mai periferic - în această evoluţie pe care el o poate influenţa într-o infimă măsură. Să înlocuiască pe înţelepţii de altădată, dispăruţi de atât de mult timp? Chiar dacă ar fi în stare, cine ar mai avea timpul şi disponibilitatea să îl asculte într-o lume care a pregătit politically correct ideologii pret-á-porter pentru nu contează ce situaţie? O lume în care excesul de libertăţi maschează faptul că e în curs de dispariţie adevărata libertate, libertatea interioară.

Ne rămâne să sperăm că iubirea, care este combustibilul vieţii şi al artei, va fi mereu mai puternică decât ura, care este combustibilul istoriei şi al morţii. Şi ne mai rămâne, de asemenea, şi mai ales, credinţa profundă că toate dificultăţile, suferinţele şi dramele vor fi materii prime pentru viitoarele noastre cărţi. Din acest punct de vedere, avem resurse pentru întregi biblioteci: biblioteci care vor influenţa viitorul prin analizarea unui prezent pe care nu putem să-l influenţăm.

(Discurs rostit la Galaţi, cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Dunărea de Jos")

 

Lasă un comentariu