- Biografic, aţi întins o punte între Capitală şi provincie. Ce-ţi dă Bucureştiul, ce-ţi ia provincia? Din perspectiva preocupărilor literare, dar nu numai?
- Bucureştiul m-a învăţat să fiu iertătoare, să fiu generoasă, să văd lumea dintr-o perspectivă uşor boemă, dar şi să-mi port de grijă singură. Să ştiu cât şi până unde să mă bazez pe prieteni.
Literar vorbind, nu doar cenaclurile celebre ale vremii aceleia, de pe malurile Dâmboviţei, m-au făcut să discern, să învăţ cum să deosebesc un Vers de un Poem, şi să-mi caut locul într-o ierarhie nepublicată în scriptele vremii. Acolo am legat prietenii care ţin şi azi, deşi nu ne-am mai întâlnit la o cafea de ani buni. A existat o frăţie frumoasă, şi suntem un mănunchi de scriitori care ne-am format într-un climat aspru, aparent nepropice literaturii (anii 77-89), şi care am rezistat cu scrisul nostru şi azi. Nu suntem perimaţi, defel desueţi.
Ceea ce mi-a luat Bucureştiul, metropola, a fost energia, puterea fizică. Eu sunt antheică, am nevoie să stau, din când în când, în tihnă, cu rădăcinile în pământ, să mă încarc precum o baterie electrică. Tumultul, gălăgia permanentă a oraşului, problemele de la serviciu (care era unul greu, dur) m-au erodat uşor, uşor, aşa cum ceaiul topeşte o bucăţică de zahăr.
Şi timpul fizic îmi lipsea în Bucureşti, nu reuşeam să scriu pe cât îmi doream, mai ales că era perioada în care scriam, deja, proză de întindere. În 1989 aveam roman gata să apară la Editura „Cartea Românească", şi era pe masa mea de scris următorul.
Apoi a venit Revoluţia. Cum deja publicam în presa naţională de ani buni, mi-a fost uşor să renunţ la postul pe care îl aveam la Evidenţa Populaţiei, şi să fac presă.
A fost o perioadă nebună dar fascinantă, o perioadă din care am învăţat cât în şapte vieţi şi din care mi-am adunat „material" pentru un raft de viitoare cărţi. Revoluţia pe viu, manipulările stradale, apoi Piaţa Univeristăţii cu mitingurile non-stop, mineriadele... Pentru un scriitor, toate aceste convulsii sociale şi politice, pe care le-a trăit din interior, sunt extraordinare.
Cred că eu cu Bucureştiul am fost ca într-o frumoasă şi zbuciumată poveste de dragoste, din care am ieşit bine, şi mi-o amintesc nu doar cu nostalgie.
- „Râurile se întorc la izvoare" se spune uneori. De ce v-aţi întors la izvoare? Cum e să trăieşti departe de tumultul vieţii literare? Compensează internautica nevoia de implicare culturală?
- Recunosc, eu sunt imprevizibilă. Când, imediat după 1989, am venit la Archiud şi am cumpărat o căsuţă ţărănească, simplă, erau săteni care mă întrebau: „De cine aţi fugit din Bucureşti?". Ei nu concepeau că există un Dor de Acasă aşa de mare, de intens, care te cheamă mereu, poate, pentru a închide un cerc. Atunci nu credeam nici eu că voi veni să locuiesc în sat. Pur şi simplu, îmi doream un loc al meu, un spaţiu în care să revin când mă simt epuizată. Şi... chiar eram sleită de puteri. Jurnalismul, pe care îl adoram, îl făceam cu o pasiune şi ardere nebună, îşi arăta ghearele. După nopţi petrecute în Redacţie, după conferinţe de presă şi (chiar) procese de presă, mă simţeam obosită.
Am decis să ne mutăm într-un oraş mai liniştit. Între Bistriţa şi Oradea (de unde era soţul meu), am ales Bistriţa. Am ales cu inima, şi a fost ok. Trustul de presă la care lucram pe atunci îşi dorea să fac o subredacţie în zona asta, dar... mi-a fost mai uşor să mă angajez la Redacţia „Răsunetul", unde, pentru mine, care veneam din tumultul jurnalistic bucureştean, mi se părea a fi un fel de vacanţă. La Bistriţa am găsit timpul de care aveam nevoie să scriu. La Archiud, veneam să mă încarc cu puterea care să mă ţină pe verticală. Aşa am reuşit să-mi scriu următoarele 33 de cărţi.
(va urma)
