Cândva, un comentator echidistant (autodeclarat) punea o întrebare năucitoare: „Cum a reuşit Traian Băsescu să facă tot ce are chef în această ţară şi cu această ţară? Cum a putut el să bulverseze viaţa normală a unei ţări, s-o ducă în graniţa anarhiei, s-o vândă şi s-o amaneteze ca pe o boarfă?"
Desigur, e o părere… Şi totuşi, deşi după zece ani de mandat prezidenţial cu poticneli (scăpând ca prin urechile acului de suspendare!), Traian Băsescu se vrea, din nou, pe cai mari în politică, deşi, spre finalul celui de-al doilea mandat, declarase că nu va mai face politică. Bineînţeles că puţini l-au crezut. Ajuns, ditamai preşedinte al Mişcării Populare, Traian Băsescu le-a reproşat liderilor de filiale locale - mizând, probabil, pe scurtimea memoriei colective! - că nu abordează teme de interes naţional, că nu discută despre tema membrilor Academiei de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale sau despre plagiatele demnitarilor - „nişte prăpădiţi care copiază ca elevii de liceu", spunea Băsescu, preşedintele M.P.
Dar apropo de temele „de interes naţional"… Traian Băsescu (dar parcă numai el!) chiar crede că cele câteva milioane de români, majoritatea tineri şi în putere, foarte mulţi calificaţi, emigraţi în Spania, Italia, Anglia, Germania etc., după o bucată de pâine, au uitat că Băsescu e cel care, acum câţiva ani, le cerea: „dacă nu-s mulţumiţi de traiul mizer din ţară, să plece unde-or vedea cu ochii"? El crede, poate, dezicându-se de orice răspundere personală. Ca, de altfel, şi partidele, care, pentru a-şi atinge un scop (bunăoară, câştigarea alegerilor) promit… marea cu sarea. Boală veche. Căci nu doar Traian Băsescu crede că „lumea prinde greu şi uită repede", ci toţi (sau aproape toţi) cei care ne conduc (ne-au condus în întreaga perioadă postdecembristă). Numitorul comun al tuturor a fost: minciuna, incompetenţa, lipsa de idei, dar şi dorinţa (lipsă!) de a face ceva bun pentru ţară. S-a lucrat, se lucrează, încă, anapoda, la întâmplare, cu toţii, de la şeful statului la ultimul funcţionar guvernamental, identificând stabilitatea politică cu stabilitatea lor în fotolii. Cât timp această „stabilitate" relativă nu le era (este) ameninţată, totul era bine şi frumos.
Sigur, după 25-26 de ani de democraţie, electoratul român s-a mai maturizat (educat); ştie că nu… tot ce zboară se mănâncă. El mai ştie că dezvoltarea necesită timp, nu se face de pe o zi pe alta, dar când vede, totuşi, că lunile, anii trec în zbor şi nu se întâmplă nimic palpabil în planul vieţii cotidiene, îi va „taxa" cu cea mai mare atenţie pe cei care, în anul de graţie 2016, le vor cere votul la parlamentare. Pentru că a miza, la infinit, pe scurtimea memoriei colective este şi păgubos, şi ruşinos.
Vorba aceea: ne-o crede, unii, proşti, dar nu suntem!
