A doua zi, batalionul 4, întărit cu o baterie din Regimentul 24 artilerie, a părăsit şoseaua ce urca de-a lungul pârâului Vinului, spre Borsec, începând escaladarea masivului Făget, din nordul oraşului, cu scopul de a-l ataca dinspre nord, dintr-o direcţie din care inamicul nu se aştepta. Când acesta şi-a dat seama de manevra românilor, s-a dat alarma de retragere generală. Cavaleria din Brigada I austriacă şi Divizia 39 husari au părăsit în grabă oraşul, aflându-se în pericol de a fi înconjuraţi. După o oră Borsecul era în mâinile Armatei române. La puţin timp a sosit în oraş şi generalul Paraschiv Vasilescu, însoţit de membrii ,,Detaşamentului Borsec". Generalul a dat ordin de a se porni imediat în urmărirea inamicului, pentru ca acesta să nu aibă timp de a executa lucrări de fortificare a terenului.
- Trebuie să pornim imediat spre Topliţa. Oraşul este un punct strategic deosebit de important. De acolo se deschide drumul spre inima Ardealului, prin defileul Mureşului. Dacă reuşim să cucerim Topliţa, imediat vom putea stabili legăturile de pe flancurile diviziei: spre nord, în direcţia Vatra Dornei, cu trupele Armatei a 9-a ruse, iar la sud cu Divizia a 7-a. În acest fel s-ar crea un front de aproximativ 500 de kilometri, ce ar avea drept rezultat desfăşurarea unor acţiuni de mare anvergură spre inima Ardealului. Apoi, întorcându-se către Bogdan:
- La Topliţa, domnule locotenent. Acolo ne întâlnim.
- Domnule general, eu cunosc foarte bine oraşul. Vă sugerez să stabiliţi comandamentul divizei într-un castel, al familiei Urmanczy. E o construcţie masivă, cu vreo 20 de încăperi, aflată pe o mică colină din centrul localităţii...
- De acord, însă e nevoie ca mai întâi să cucerim oraşul. La treabă, domnilor!
Subunităţile Diviziei a 14-a au pornit imediat în urmărirea inamicului. Ajuns pe masivul Creanga, Regimentul 55 infanterie a fost întâmpinat cu un susţinut foc al infanteriei inamice. Au intervenit tunarii din Regimentul 24, care, printr-o tragere precisă, au răvăşit tranşeele husarilor din Divizia 39, punându-i pe fugă. Astfel, ostaşii batalionului 4, împreună cu cei din Regimentele 55 şi 56 infanterie aveau drumul deschis spre Valea Topliţei. Într-o oră ei au atins punctul Podul Crengii, unde au întâlnit cele două plutoane ale locotenentului Miculescu, venite de la Bilbor, aducând cu ele vreo zece prizonieri.
După trei kilometri avangarda Regimentului 55 infanterie s-a apropiat de punctul numit Gura Secului, unde pârâul Secu se vărsă în Valea Topliţei. În partea opusă se înalţă muntele Runcu Mare, având aproape 1.000 de metri înălţime. De acolo s-a pornit un foc ucigător asupra trupelor române, tras şi cu armament de infanterie, dar şi cu artileria de munte. Între timp au sosit în sprijinul regimentului două batalioane din Regimentul 16 infanterie şi un batalion din Regimentul 56 infanterie. S-a dat ordinul de atac frontal asupra Runcului Mare, sub acoperirea bombardamentului executat de Regimentul 24 artilerie. În scurtă vreme însă s-a ordonat retragerea, datorită pierderilor: aproape zece morţi şi câteva zeci de răniţi.
Drumul spre Topliţa s-a oprit deci la Gura Secului. Poziţiile inamice de pe Runcul Mare nu puteau fi cucerite printr-un atac frontal. Era nevoie de găsirea unei alte căi. A fost aleasă calea unui atac surpriză, din spatele inamicului, dinspre vest. Dar pentru aceasta trebuia executat un marş forţat, într-o singură noapte, prin Călimani. Generalul Vasilescu a fost de acord cu propunerea făcută de maiorul Ioan Solomon. La marşul lung de 25 de kilometri, urmau să participe două batalioane din Regimentul 56 şi un un batalion din Regimentul 16. Ora începerii atacului: 5 în dimineaţa zilei de 24 august. Înainte de a începe atacul dinspre vest asupra Topliţei, subunităţile Regimentului 55 urmau să simuleze un atac frontal spre a atrage atenţia inamicului şi a-l fixa pe poziţii.
Cele trei batalioane au pornit imediat după masa de prânz, în direcţia nord-vest, spre izvoarele pârâului Paltinul, apoi spre vest, pe pârâul Hurdugaşului, în direcţia muntelui Negru. Drum greu, cu urcuşuri abrupte, de munte.
- Ăsta-i trai curăţat de piele, glumi un soldat mai hâtru.
- Măcar de-am rămâne numai cu atât, dar parcă văd ce primire călduroasă ne vor face ungurii, răspunse altul.
- Nu cred, interveni al treilea. Dumnealor, la ora când vom ajunge, cred că se vor legăna încă în dulceaţa somnului de dimineaţă şi a visurilor frumoase. Iar noi ne vom cere scuze de deranj, le vom spune ,,bună dimineaţa"! şi îi vom ruga să ne dea armele, că tot nu vor mai avea ce face cu ele...
- Măi, Vasile, strigă caporalul Julea, tu chiar crezi că ne jucăm de-a războiul? Adică, cum să spun, mai stăm aşa, la taclale cu inamicii, mai facem câte o glumă, le mai cerem câte o ţigară, că au tutun bun... Iar din când în când mai tragem câte un foc ca să speriem urşii, să ne mai distrăm...
Începuse a se întuneca când au trecut peste pârâul Lomaşului. După ce au ajuns la izoarele Călimănelului, au început să coboare spre Valea Mureşului. Le lumina calea o lună plină, care învăluia pădurea, îmbrăcând-o într-o purpură aurie. Negurile pluteau deasupra văilor, ca nişte uriaşe pânze de borangic. Când a început a se lumina de ziuă, batalioanele au ajuns în zona de unde urma a se declanşa atacul. O geană de lumiă roşiatică se ivi deasupra munţilor, iar peste puţin timp şi-a făcut apariţia discul roşu al soarelui, alungând şlepurile de ceţuri ce se mai legănau încă peste văi. Era linişte şi pace de jur-împrejur. Doar discul sângeriu al soarelui prevestea parcă iadul ce urma să înceapă peste puţină vreme.
La ora 4,45, în partea cealată a munţilor, la Gura Secului, s-a dezlănţuit canonada artileriei române, bombardând poziţiile inamice de pe Runcu Mare. Apoi subunităţile Regimentului 55 au pornit asaltul asupra muntelui. Concomitent cele trei batalionae de sub comanda maiorului Ioan Solomon au pornit atacul dinspre vest. Se înainta pe trei direcţii: din valea Lomaşului, din cea a Călimănelului şi de-a lungul Văii Mureşului. Forţele inamice de pe Runcu Mare şi-au dat seama târziu de manevra românilor. Şi-au îndreptat, în cele din urmă, focul artileriei asupra forţelor române ce atacau din vest. La acesta se adauga şi focul susţinut al infanteriei iamice, prinsă la mijloc. Crengile copacilor tremurau sub ploaia de gloanţe, bubuitul neîntrerupt al explozilor obuzelor, trosnetul copacilor loviţi şi despicaţi, totul s-a transformat într-un adevărat iad.
Ostaşii români îanintau mereu, fără să le pese de moartea care-i pândea în fiecare clipă. Ei ştiau că au de îndeplinit o datorie sfântă, de a elibera Ardealul. Dar au început să se audă din ce în ce mai des gemetele răniţilor. Un şrapnel a explodat, ca un trăznet, deasupra capului caporalului Gheorghe Neamţu, trântindu-l la pământ, năuc. Doi soldaţi, Vasile Gheorghe şi Ioan Cazan, greu răniţi, nu se văitau, aşteptând calmi sosirea sanitarilor. Camarazii lor au deschis focul din mers asupra unui post inamic, anihilându-l. Primele rânduri se apropiau de linia de tranşee inamice. Ungurii şi austriecii nu aveau de ales, trebuiau să lupte, sau să se predea. Lupta s-a încins în tranşee la baionetă. Românii atacau cu îndârjire, iar duşmanii se apărau cu disperare. S-au amestecat unii cu alţii, iar moartea nu-i mai întreba care de ce naţie sunt. A fost lovit în cap, mortal, comandantul batalionului din Regimentul 56, viteazul căpitan Vasile Gotcu. La doar câteva minute aceeaşi soartă a avut-o şi căpitanul Dionisie Zaharescu, comandantul companiei a 8-a din acelaşi regiment. În flancul stâng, înaitau vijelios ostaşii batalionului 4 din Regimentul 16, comandat de maiorul Ioan Solomon. Printre feţele brăzdate de sudoare murdară, înnegrite de fumul exploziilor, se zărea silueta impunătoare a maiorului, ca un arhanghel în focul iadului.
- Încă o dată, băieţi! Înainte, şoimilor! Să curăţim pământul străbun de duşmani!, îşi încuraja el ostaşii. Urlete sălbatice de luptă spintecau văzduhul până departe, băgând groaza în duşmani. Acum, singura lor scăpare era fuga. Însă nici aceasta nu-i mai putea ajuta. Fiindcă paturile armelor şi baionetele românilor au luat locul gloanţelor. Din capetele sfârâmate creierii împroşcau pământul în toate părţile. Încleştarea de pe Runcu Mare era pe viaţă şi pe moarte. Toţi se rostogoleau, unii peste alţii, încât, prin fumul exploziilor, greu se mai putea distinge care erau români, care unguri şi care austrieci. Mâinile se încleştau în jurul gâtului cu acea forţă supraomenească, pe care o dă spaima teribilă a morţii. Pumni zdraveni, de plugari, cădeau peste capetele duşmanilor, ca nişte baroase. Răcnete şi scrâşente teribile se auzeau din toate părţile.
- Pe ei, băieţi!... Nu vă lăsaţi!, striga locotenentul Zotta, aflat în fruntea companiei sale. Soldaţii s-au năpustit spre a doua linie de tranşee. Focul inamicului, tras de aproape, rărea tot mai mult rândurile românilor. Morţii şi răniţii cădeau cu grămada, unii peste alţii. Unii, chiar loviţi de moarte, se ridicau şi mai mergeau aşa, în neştire, pentru ca apoi, înainte de a-şi da ultima picătură de viaţă, să cadă cu mâna întinsă spre duşmani, în chip de răzbunare. După o jumătate de oră şi a doua linie de tranşee era ocupată de români. Ultimii supravieţuitori, soldaţii unguri şi austrieci din Divizia 39 husari, au ridicat mâinile strigând ,,predăm"!
O linişte adâncă şi dureroasă s-a aşternut peste câmpul de luptă, unde, cu puţin timp în urmă, parcă se coborâse iadul pe pământ. Sanitarii au început să adune răniţii şi să dea primele ajutoare. Cei rămaşi în viaţă au început a se aduna pe subunităţi, strigaţi de comandanţii supravieţuitori. Noaptea începu a învălui munţii din jur cu o mantie cernită şi îndoliată. În liniştea ce se aşternu peste natură doar gemetele muribunzilor se mai auzeau, ca un cântec sinistru. Sutele de morţi şi de răniţi căzuţi în luptele de la cota 904, pe Runcu Mare, au înroşit cu sângele lor iarba şi pietrele acestui munte, devenit cea dintâi Golgotă pe care ostaşii români au trebuit s-o urce, în această zonă a frontului, în cele dintâi zile ale războiului de reîntregire a neamului, pentru eliberarea Ardealului.
Nemţii preiau comanda militară în Ardeal (4)
Drumul spre Topliţa era liber. A doua zi, avangarda Diviziei a 14-a, formată din subunităţi ale Regimentului 55, au intrat în oraş. În mare parte Topliţa era părăsită de trupele inamice. Doar câteva puncte de rezistenţă, din unele case izolate, au mai trebuit să fie anihilate. Înaintea retragerii ultimilor soldaţi inamici, au fost aruncate în aer podurile ce legau oraşul de gară, peste Mureş, şi cel de pe şoseaua ce ducea spre Reghin, peste Valea Topliţei, din centrul oraşului. Spre seară, locuitorii oraşului, aproape toţi români, au început să coboare din pădurile din jur, în care se refugiaseră, şi să se instaleze în casele lor părăsite, viaţa reintrând, încet, încet în normalitate.
Cartierul general al Diviziei a 14-a s-a instalat în castelul Urmanczy, după ce a fost cercetat de oamenii locotenentului Bogdan. Din discuţiile cu localnicii ei au aflat că stăpânii castelului au părăsit Topliţa în urmă cu vreo săptămână. Tot aici şi-a instalat biroul şi Florea Bogdan. Însă nu prea a avut timp de stat în el. Odată cu eliberarea Topliţei şi a localităţilor din jur, pentru oamenii săi a început o perioadă de muncă intensă. Trebuiau să cutreiere zilnic toate localităţile, să descopere eventualele depozite de arme, sau pe cei ce deţineau arme ilegal, să cerceteze acte şi documente pe care inamicul, datorită retragerii precipitate, le-a părăsit, să descopere eventuali informatori lăsaţi în spatele frontului. În această activitate de mare folos au fost oamenii pe care Bogdan i-a cunoscut înainte de război şi cu care a stabilit legături încă din timpul când lucra la Marele Stat Major din Bucureşti. Între ei: Ioan Ciobanu, Irimie Braic,Vasile Herţeg, Ioan Fărcaş, Mihail Goia, toţi din Topliţa. Aceştia se strecurau pe cărări de munte, numai de ei ştiute, în spatele frontului inamic, de unde aduceau informaţii preţioase. Pe lângă acestea, locotenentul Florea Bogdan mai avea misiunea de a interoga prizonierii, care erau tot mai numeroşi. În mod deosebit, se ocupa de ofiţeri.
Într-o bună zi i-a fost adus un plutonier.
