Mai trecem, odată cu anii, prin apa aceasta a vremii, dar și a singurătății, și, din când în când, de departe venind, sub acea tânguire de clopot, ne mai amintim de cei duși dintre noi. Și de care ne este dor.
Sub „biruința birurilor grele", din ce în ce mai rar ne amintim și de marele poet al României - Adrian Păunescu, cel atât de dăruit poeziei și culturii românești, apărător de lege străbună, doritor de înălțare națională, de ridicare a neamului. Totul, sub înalta idee a interesului național.
Cu puțin timp înainte de a trece la cele veșnice, cel care se dorea, la rădăcina Neamului, „un Tricolor în Munții Apuseni", în țara „condamnată la Înviere", în ultimul poem din cartea „Până la capăt" scria: „Trăiesc și mor în fiecare zi, / Cartela mea de viață se descarcă / Scriind, pe viață și pe moarte, parcă, / Paradoxal, de teama de-a muri. // Trăiesc atât cât scriu și mor scriind, / Supus bolnav al insomniei mele, / Grăbind consumul tragicei cartele, / Cu orice text, cu fiece colind. / Refuz longevități de dormitor, / Deși ființa mea întreagă știe / Că a nu scrie e o terapie / Și că, pe cât trăiesc, și scriu, și mor. // Apun și eu, sub soarele în scapăt, / Și mă transcriu aici, până la capăt."
Sunt versuri edificatoare pentru un poet, scrise „sub soarele în scapăt", transcrise „până la capăt", în acea hemografie poetică, versuri ale celui care trăiește și „moare scriind". Acesta a fost marele poet Adrian Păunescu.
Iubind Neamul și Țara, a iubit Ardealul „cu munții lui de aur la carâmb", cu acea risipire de generozitate statornică, un Ardeal azi mușcat de visate, de unii, dar imposibile, autonomii teritoriale.
Ca mare poet român, poet al Cetății, Adrian Păunescu ne-a lăsat versuri nemuritoare în suferința urcării românești pe muntele încercărilor într-o prea zbuciumată existență: „Dar tot ce-a fost, ce o să fie / Aș da pentru Ardealul românesc."
Nonconformist, de o inteligență debordantă, lider de generație, intelectual de stânga, într-o țară bolnavă, cu valori răsturnate, Adrian Păunescu electriza masele, marcând cu jaloane esențiale istoria culturii noastre românești, lăsându-ne, drept moștenire, versuri nemuritoare.
Fenomen poetic, personalitate ieșită din comun, luptătorul cu fibră națională a dus o luptă aprigă, prin acest Absurdistan al prezentului, și azi parcă răsunându-i versurile: „Voi fi recuperat ca minereu / Depus sub tălpile lui Dumnezeu, / Să-mi fie iarba raiului stăpână."
Neputând trăi fără patrie, fără acea hemografie poetică în Sanctuarul Limbii Române, a fost până la capăt cu România. Până la capăt cu Neamul Românesc!
Acest vulcan al poeziei românești, care a electrizat mulțimile „generației în blugi", cel dăruit Neamului și Culturii a suferit și a dat totul pentru Țară, într-o Românie cu valori răsturnate, din cauza acelor multe „canalii de uliți." Lupii vremii și „hăitașii prezentului", acele „glorioase mediocrități" l-au urât pe cel care ne-a lăsat, cu harul lui, cât cerul Limbii Române, ca purtător de aureolă, și „Rugă pentru părinți", „Fii de țărani", „Repetabila povară", „România, ultimul bal." Ne-a lăsat, de fapt, „cuvântul lui de foc."
Acum, când nu mai este printre noi, prin vaierul timpului, când dangăte de clopot s-amestecă sub cer, când amintirile se-ncețoșează sub vremuri neprielnice, ne amintim de acele, printre ultimele lui versuri: „Dă-mi, Doamne, viață încă niște ani / Și țării mele minima dreptate."
„Uzina de metafore", „mână domnească de voievod al cuvintelor" în Sanctuarul Limbii Române, în Pantheonul Culturii Românești, învingătorul prin timp, „sub pomul cu muguri de ceară", Adrian Păunescu ar fi împlinit azi 73 de ani.
