Când dreptatea înalţă neamul, iar păcatele împuţinează seminţiile

Distribuie pe:

Zilele Miron Cristea, în ediţia iulie 2016 (dr. Elie Miron Cristea s-a născut în zi de 20 iulie 1868, la Topliţa) i-au dat Topliţei Române, din nou, prestigiu cultural şi emoţie. Sunt Zilele Culturii Topliţene şi timp de exegeză, aşezându-l în expresive câmpuri de actualitate pe cel care a fost întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Rememorez, în ideea exegezei, o lucrare de tinereţe a cărturarului Vasile Netea, „IPSS Patriarhul dr. Miron E. Cristea, la împlinirea vârstei de 70 de ani", apărută la Tipografia „Ardeleana" din Târgu-Mureş. Desigur, Vasile Netea, la cei 26 de ani pe care îi are când scrie această operă (Filea, iulie, 1938), îşi încarcă cuvântul în afectivitate confraternă, tânărul biograf simţind în fiinţa arhiereului puterea cea nouă pe care o invoca, de altfel, studentul în Teologie, Miron Cristea, în cuvântarea rostită la mormântul Mitropolitului Andrei Şaguna, la Răşinari, în 15 iunie 1889.

Timpul românesc, argumentează autorul, avea nevoie de Miron Cristea. Când acesta devine Preşedintele Consiliului de Miniştri, nevoia de echilibru şi drum firesc în viaţa ţării era stringentă. Traumele istoriei şi haosul politic trebuiau înlocuite cu zodia nouă a chibzuinţei, a legalităţii „severe şi precise". Înspre aceste aşteptări, discerne Vasile Netea, Patriarhul venea cu un înalt prestigiu, cu ştiinţa pacificării „dezlănţuirii patimilor". Astfel, putea reprezenta direcţiunea nouă dorită de MS Regele, într-o ţară „chinuită de atâţia tulburători văzuţi şi nevăzuţi".

Vasile Netea consemnează datele de „chezăşie" ale Patriarhului, trecându-le într-un registru evident emoţional, dar şi în reverberaţia unui atent exerciţiu de analiză, care-l include pe înaltul ierarh într-o generaţie „vrednică de îndurarea lui Dumnezeu". Scrierea lui Vasile Netea impune câteva dominante ideatice: formarea intelectuală şi arhierească a lui Miron Cristea, apărarea demnităţii sentimentului românesc, deschiderea spre opera culturală prin spiritul astrist şi contribuţia la actul Marii Uniri. Ca puncte cardinale sunt menţionate: Şcoala din Topliţa Română, Gimnaziul Săsesc din Bistriţa, Liceul Grăniceresc din Năsăud, Seminarul Teologic al Mitropoliei din Sibiu, Universitatea din Buda-Pesta, debutul literar în „Familia" lui Iosif Vulcan, colaborarea la „Telegraful român", activitatea de preşedinte al Societăţii Culturale „Andrei Şaguna", cea de secretar consistorial sau de preşedinte al Despărţământului „Astra" din Sibiu. Subtilitatea comentariului reţine momente biografice cu semnificaţii deosebite, şi anume: cercetarea operei eminesciene, intrarea în călugărie la Mănăstirea Hodoş-Bodrog sau momentul 1919, când Colegiul Electoral al României Mari îl alege pe Miron Cristea Mitropolit Primat al României, bucurându-se de încrederea regelui Ferdinand I, căruia, alături de Iuliu Hossu, Vasile Goldiş şi Al.Vaida-Voevod, i-a înmânat actul Unirii.

Vasile Netea îi conturează Patriarhului profilul prin neîntrerupta luptă a ideilor, „aprigă şi inteligentă". Când profesorul maghiar Varga Gyula, din Arad îşi exprima indignarea că naţionalităţi rebele refuză să înveţe limba maghiară, Miron Cristea îi răspunde în „Tribuna" din 1892: „În zadar, Domnule Varga et Consortes, vă lasă gura apă după vitalitatea poporului român. Cu nobila lui viţă nu veţi mai altoi pădureţii propriului vostru neam. Şi dacă astăzi mai aveţi oarecare urmă de speranţă în maghiarizarea României şi a celorlalte popoare, viitorul vă va şterge-o şi pe aceea, iar cu «ideea de stat maghiar» veţi păţi ca ţiganul care, neştiind de unde să înceapă bulzul cu brânză, l-a întors de atâtea ori în mână până l-a scăpat în baltă»".

Vasile Netea îi admiră Patriarhului expresivitatea replicii directe, tăioase, fără a fi stridentă, şi atunci când, în „Tribuna", o clamează pe baroneasa Kemeny din Ieci, nepoata celui care-i surghiunise strămoşul, pe Vasile Cristea din Deleni, pentru că a ordonat ca o troiţă de lemn, pe care românii din Ieci au sfinţit-o lângă „drumul ţării", să fie mutată într-un loc dosnic. Răspunsul dat provocărilor maghiare este şi mai vehement când Miron Cristea ajunge director al „Telegrafului român". Ofensele aduse fiinţei naţionale declanşează în trăirile ierarhului comparaţia cu imaginea batjocoririi Mântuitorului pe cruce, ştiind că piatra pecetluită pe mormântul lui Iisus şi lăncile străjerilor n-au împiedicat învierea şi revărsarea adevărului dumnezeiesc: „Dar veni-va vremea când şi cei cari azi au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud, vor trebui să vază şi să audă că sfânt este ceea ce cere poporul românesc, adică să i se respecte întreaga sa fiinţă naţională."

Autorul nu-şi reprimă tonul elogios la adresa Patriarhului, în special legat de aşa-zisa „Rugăciune de la Marea Unire", expresie a sentimentului Învierii naţionale. În opinia Patriarhului, crucialul eveniment a sfărâmat jugul, a gonit trufia, a adus mântuire şi a făgăduit în numele legii părinţilor noştri: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru; Tu ai văzut strâmtoarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcură ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor şi trupul lor lipit de pământ." Pentru Vasile Netea „Rugăciunea" lui Miron Cristea de la Marea Unire e semnul de instituire a dreptăţii, căci „dreptatea înalţă neamul, iar păcatele împuţinează seminţiile."

 

Lasă un comentariu