Încercare disperată a nemţilor de a-şi deschide drum spre Moldova
Da, într-adevăr, meterezele Carpaţilor trebuiau apărate cu orice preţ. Dacă acestea cădeau în mâinile inamicului, situaţia României devenea dezastruoasă. Porţile din munţi, de intrare în Moldova, trebuiau deci închise ermetic. Iar această misiune grea cădea pe umerii Armatei Române. Pentru apărarea lor a fost nevoie de jertfe uriaşe de sânge, cu care ostaşii români au înroşit masivele muntoase ale Carpaţilor Orientali, din Munţii Bistriţei, până în Munţii Oituzului şi cei ai Vrancei. Divizia 14, retrasă pe frontul Carpaţilor, a fost trimisă în sud, ca rezervă a frontului Armatei I. În locul ei a fost adusă, de pe frontul de la Dunăre, Divizia 15. Aceasta, împreună cu Divizia 2 de cavalerie au format Grupul Oituz, pus sub comanda generalului Eremia Grigorescu. El avea misunea de a apăra văile Slănicului şi Oituzului.
Primele ciocniri cu inamicul au avut loc în cele dintâi zile ale lui octombrie, la puţină vreme de la retragerea pe vechile poziţii. Trupele germane şi austro-ungare doreau să pătrundă cât mai degrabă dincolo de munţi, să izoleze cele două armate române, să le nimicescă pe rând, pentru a scoate România din luptă şi s-o ocupe. Acesta a fost motivul pentru care ele au atacat aproape fără întrerupere grupul de la Oituz. Fără rezultat însă. Românii s-au apărat cu îndârjire şi au contraatacat ori de câte ori a fost nevoie, spre a recupera terenul pierdut. Cavaleriştii din Divizia 2 au descălecat, au intrat în tranşee şi au pornit la atac cu lăncile, precum vechii legionari romani. Au căzut morţi şi răniţi cu sutele, dar nu au dat înapoi. Între cei ce şi-au jertfit viaţa pe altarul Patriei a fost şi Petre Carp junior, fiul cel mare al lui Petre Carp, germanofilul care, în Consiliul de Coroană din 13 august, spunea că-şi va trimite fiii în război, să lupte, dar se va ruga lui Dumnezeu ca Armata Română să fie învinsă! N-a fost să fie aşa şi datorită jertfei propriului său fiu!
Cea de a doua încercare disperată de a ocupa trecătorile şi de a-şi deschide larg drum spre centrul Moldovei a avut loc după o lună, la începutul lui noiembrie. În acest scop inamicul a adus pe fornt forţe noi: Divizia 71 austro-ungară, Divizia 1 de cavalerie, austro-ungară, şi Divizia 8 bavareză, puse toate sub comanda generalului von Gerok. Pentru a le putea face faţă, Grupul Oituz a fost şi el întărit prin aducerea a două regimente: Regimentul 13 ,,Ştefan cel Mare" şi Regimentul 8 vânători. Trei zile la rând a ţinut canonada artileriei inamice, iar atacurile furibunde s-au ţinut lanţ. Lupte îndârjite, sălbatice, corp la corp, s-au desfăşurat aproape neîntreupt pe vărfurile Cernica, Bradul şi Piatra Runcului. Regimentul 8 vânători a pierdut aproape toţi ofiţerii, dar locul lor a fost luat de gradaţi, alături de care vânătorii au continuat atacul, aruncându-i pe duşmani peste frontieră. Astfel, cea de a doua ofensivă inamică asupra meterezelor Carpaţilor s-a sfârşit la fel de ruşinos ca şi prima.
Şi totuşi nu a renunţat. Cu doar trei zile înaintea Crăciunului zece divizii germane şi austro-ungare au pornit o nouă ofensivă în munţii Vrancei şi cei ai Oituzului, cunoscută sub numele de ,,bătălia de la Caşin". Acestora li s-a opus Divizia 15, comandată de generalul Eremia Grigorescu, şi Brigada 7 mixtă, de sub comanda colonelului Alexandru Sturdza, cărora li s-a alăturat apoi şi Divizia 12 rusă. Înălţimile din jurul Oituzului, martore ale eroicelor lupte date în cursul primelor două bătălii de la Oituz, au fost din nou teatrul unor încleştări pe viaţă şi pe moarte, în cursul cărora ostaşii români au săvârşit fapte de un eroism fără seamăn. A fost un Crăciun al luptelor crâncene şi sângeroase, desfăşurate aproape neîntrerupt timp de zece zile. Istovite şi sub presiunea unor forţe mult superioare, unităţile Diviziei 15 şi ale Brigăzii 7 mixtă au fost nevoite să se retragă pe noi poziţii, împotriva ordinului dat de generalul Averescu, comandantul Armatei a II-a, de a rezista cu orice preţ pe poziţii. Dar s-au regrupat repede şi au pornit la contraofesnivă. Nici tunurile, nici mitralierele, nimic nu i-a mai putut opri pe români, punându-l pe inamic pe fugă, peste vechiul hotar. Cea de a treia bătălie din munţii Oituzului a fost cea mai importantă ce s-a dat pe acest front şi a constituit pentru trupele române o nouă şi grea încercare. Astfel, toate atacurile disperate ale inamicului pentru a deschide această poartă spre Moldova au eşuat lamentabil. Iar Divizia 15 a devenit legendară prin rezistenţa sa de fier şi prin faptele eroice săvârşite în cursul acestor bătălii. Comandantul ei, generalul Eremia Grigorescu, în situaţiile cele mai grele, s-a aflat în mijlocul soldaţilor, încurajându-i. ,,Pe aici, nu se trece!", a fost deviza lansată de general. Şi nu s-a trecut. ,,Generalul Grigorescu a devenit o legendă vie. Îndrăzneala sa este proverbială. Sfidează moartea... Soldaţii au o încredere în el, dusă până la surperstiţie, fiind convinşi că acolo unde se află generalul Grigorescu inamicul nu poate birui. Sub comanda lui ei au săvârşit fapte de glorie nepieritoare". Şi, iată, cum superstiţia s-a transformat în realitate.
(va urma)
