Cea dintâi Golgotă pe care ostaşii români au trebuit s-o urce pentru eliberarea Ardealului (VIII) Pe Valea Trotuşului, la Divizia a VII-a

Distribuie pe:

După ce s-a despărţit de Florea Bogdan, Octavian Tăslăuanu s-a întors la hotel, negru de supărare. A rămas multă vreme aşezat pe un scaun, în faţa mesei, ţinându-şi capul între mâini, încercând să găsească o idee salvatoare din situaţia în care se afla. I-a venit deodată în gând să conceapă un memoriu adresat Consiliului de Miniştri, prin care, în numele românilor refugiaţi din Ardeal şi Bucovina, ,,ce voim să luăm parte activă la cucerirea pământului în care ne-am lăsat părinţii şi în care odihnesc strămoşii noştri". În acest scop se cerea înfiinţarea unor regimente ardeleneşti şi bucovinene ,,care să se compună din foştii soldaţi români ai armatei austro-ungare, veniţi în România, şi din prizonierii români din Rusia, care vor trebui aduşi în România".

După ce l-a întocmit, s-a dus cu el la Marele Cartier General. Acolo nimeni n-a avut timp să stea cu el de vorbă. Înfrângerea Armatei române pe frontul de la Dunăre, dezastrul de la Taurtucaia, a creat panică şi acolo unde ar fi trebuit să fie ,,capul limpede", care să facă ordine şi să restabilească situaţia. Tăslăuanu s-a întors cu sufletul plin de amărăciune şi cu moralul la pământ. Încerca să prevadă care vor fi urmările evenimentelor nenorocite de la Dunăre.

- Vă salut, domnule Tăslăuanu. Mă bucur să vă cunosc personal, nu numai prin intermediul ,,Luceafărului". Tăslăuanu a ridicat privirea, mirat. Nu-l cunoştrea pe cel care l-a salutat.

- Mă numesc Grigore Popescu şi sunt ardelean, ca şi dumneavoastră. Şi, fiindcă ne-am întâlnit întâmplător, mi-a venit iată o idee ce ar putea să vă intereseze. Vă propun deci să intrăm în localul de vizazi, să putem sta de vorbă. Au căutat o masă mai retrasă şi s-au aşezat, comandând câte o halbă.

- Vă ascult, domnule Popescu...

- Domnule Tăslăuanu, ieri, la Marele Cartier General, am fost însărcinat să constitui nişte grupe de voluntari ardeleni, care să acţioneze în spatele frontului inamic, pentru culegerea de informaţii. Nu cumva v-ar interesa treaba aceasta?.. Octavian Tăslăuanu rămase cu privirile aţintite asupra lui. Începu să zâmbească cu amărăciune, aducându-şi aminte de propunerea prietenului său, Florea Bogdan, pe care l-a refuzat. Oare a făcut bine? Acum începea să aibă îndoieli. Ce să facă oare? Să mai stea, să mai aştepte? Ce să mai aştepte? Să dea cu piciorul şi acestei ocazii? Ar putea fi ultima.

- Da, domnule Popescu, mă interesează propunerea dumitale. De altfel, mă interesează orice propunere care să mă scoată de aici. Decât acest iad al Bucureştiului, mai bine iadul frontului. A doua zi a primit ordinul prin care era repartizat la serviciul de informaţii al Diviziei a 7-a, staţionată pe Valea Trotuşului. Îi venea să se felicite pentru că a acceptat propunerea lui Popescu. Şi-a adunat în grabă lucrurile de care avea nevoie şi s-a îndreptat spre Gara de Nord. S-a urcat în primul tren ce mergea spre Moldova. La Buzău a trebuit să coboare, fiindcă trenul nu mergea mai departe. S-a interesat de un tren spre Bacău. Nu mergea niciunul. A hotărât atunci să plece spre Adjud, cu ce va putea, chiar pe jos...

- Dumnevoastră ce tren aşteptaţi?, îl întrebă un ceferist.

- Spre Adjud...

- Iaca, vine acuş, peste vreo 15 minute...Tăslăuanu îl privi neîncrezător.

- Vine, domnule, vine sigur trenul-curier...

- Da, dar pentru acela este nevoie de o autorizaţie specială...

- Las' că-ţi dau eu, domnule, zise ceferistul, făcându-i semn cu ochiul. Peste un sfert de oră trenul-curier intra în staţie. ,,Autorizaţia specială" erau cei 5 lei pe care Tăslăuanu i-a dat ceferistului, care l-a ajutat şi la bagaje. A ajuns repede la Adjud. Şeful staţiei l-a informat că abia a doua zi dimineaţa putea pleca mai departe, spre Comăneşti, cu un tren sanitar ce urma să sosească.

- După ce soseşte, vă puteţi urca ca să vă odihniţi într-un vagon. A doua zi, când primele raze ale soarelui s-au ivit printre vălătucii de ceaţă, trenul s-a pus în mişcare. Se arăta a fi o zi frumoasă, de toamnă târzie. De la fereastra vagonului, Tăslăuanu admira peisajul montan, ce se asemăna cu cel de la Bilbor. A ajuns la prânz. A găsit repede şi drumul spre Comandamentul Diviziei a 7-a, instalat în castelul boierului Nicu Ghica-Comăneşti, înconjurat de un parc imens, foarte bine îngrijit. S-a prezentat, protocolar, generalului Istrate, comandantul diviziei, şi colonelului Samsonovici, şeful statului major. Apoi, la serviciul de informaţii a făcut cunoştinţă cu un tânăr sublocotenent, Nemţeanu. Acesta l-a informat că ,,în zilele de glorie" ale ofensivei în Ardeal, divizia a ajuns până la Praid, lângă Sovata, pe Târnava Mică.

- Şi pentru ce v-aţi retras?

- Am primit ordin. S-a retas întreaga armată. Am înţeles că din cauza situaţiei create la Armata a 2-a. Apoi nu s-a luat în calcul posibilitatea de a fi atacaţi de nemţi. A doua zi i s-au adus doi prizonieri nemţi, pentru a-i interoga. Erau aviatori. Când s-au paraşutat, căzând în teritoriul inamic, tremurau îngroziţi la gândul că vor fi împuşcaţi de către ,,valahii cei sălbatici ". Însă, după despărţirea de cei ce i-au capturat, au început să plângă, declarând că nicidată nu au întâlnit oameni mai buni şi mai prietenoşi decât românii.

La câteva zile s-a anunţat sosirea pe front a reginei Maria. Era o zi senină, de toamnă frumoasă. ,,Aşa este şi regina, senină şi frumoasă. Pe lângă splendoarea coroanei ce-i împodobeşte fruntea, cucereşte prin frumuseţea chipului şi a sufletului...În jurul ei era numai lumină şi căldură. Pentru fiecare avea un zâmbet, o vorbă de mângâiere sau de încurajare...Pe tronul României nici nu ar putea sta decât o asemenea fiinţă. Cu siguranţă, ea este şi regina noastră, a ardelenilor", nota Tăslăuanu.

După plecarea reginei, Tăslăuanu a început să se dedice serios misiunii pe care o avea, aceea de a organiza o grupă de acţiune în spatele frontului inamic. Grea sarcină, fiindcă prin satele din jur mai erau doar femei, bătrâni şi copii, bărbaţii erau mobilizaţi. În plus, generalul Istrate nu era deloc convins de eficienţa unei astfel de misiuni, cu atât mai mult cu cât aceasta îi fusese încredinţată unui ardelean.

- Nu înţeleg cum o astfel de misiune ţi-a fost încredinţată dumitale, chiar dacă eşti român. Dar eşti şi ofiţer al armatei austro-ungare cu care noi ne aflăm în război...

- Am fost ofiţer al armatei austro-ungare, replică, tăios, Tăslăuanu. Uniforma acelei armate am lepădat-o pentru totdeauna în urmă cu un an. Eu sunt român, domnule general, ca şi dumneavostră, şi am venit să lupt în rândurile Armatei române, pentru eliberarea Ardealului. Nu ne prea cunoaşteţi, domnule general.

- Adevărat este, nu prea vă cunosc, dar la fel de adevărat e că nu prea am mare încredere în dumneavoastră, ardelenii...

- De ce, domnule general? Fiindcă acolo, în Ardeal, avem o soartă ingrată, pentru că ungurii ne consideră trădători, fiindcă suntem români. Dumneavostră, cei de aici, din România, nu aveţi încredere în noi fiindcă suntem ardeleni. Oare ce am putea face pentru a vă convinge că suntem cel puţin la fel de patrioţi ca şi cei de aici, dornici să luptăm pentru întregirea neamului românesc? Generalul l-a privit lung, dar nu i-a mai răspuns, mulţumindu-se să facă un gest a lehamite, semn că întrevederea a luat sfârşit. Dar în mintea lui Tăslăuanu au rămas înfipte nişte semne de întrebare: oare ceea ce auzise despre ardeleni era doar o părere a acestuia, ori o stare generală de spirit? Nu cumva tocmai datorită acesteia i-au fost puse atâtea piedici de a intra în Armata română?

(va urma)

Lasă un comentariu