Cea dintâi Golgotă pe care ostaşii români au trebuit s-o urce pentru eliberarea Ardealului (IX)

Distribuie pe:

Pe Valea Trotuşului, la Divizia a VII-a

La numai câteva zile pentru Divizia a 7-a începea ,,drumul durerii". A primit ordin să părăsească Comăneştiul, în locul ei urmând a veni armata rusă. După ce a staţionat vreo câteva zile la Răcăciuni, apoi la Căiuţ, iar de acolo la Pralea, s-a îmbarcat în vagoane de vite şi, după o noapte geroasă, dimineaţa, a ajuns în apropierea Ploieştiului. Nici nu s-a oprit bine şi a primit ordin să plece imediat spre Bucureşti, în zona Colentina. Cinci zile au trecut de când divizia era pe drum. Trebuia să intre în componenţa trupelor retrase din sud şi din vest pentru apărarea Capitalei. Lui Tăslăuanu i se părea că Bucureştiul seamănă mai degrabă cu un ospiciu de nebuni. Pe străzi nu se mai puteau vedea altceva decât convoaie nesfârşite de căruţe, automobile, oameni de toate felurile care fugeau disperaţi, văicărindu-se. Unii dintre ei au reuşit să ajungă în Gara de Nord unde au găsit un tren cu vreo câteva zeci de vagoane, care au fost luate cu asalt de zeci de mii de indivizi, loviţi de nebunia care a pus stăpânire pe ei. Toţi nu doreau altceva decât să părăsească cât mai repede oraşul.

- Oare ce căutăm noi în babilonia asta, domnule căpitan Paladi? Văd că mahalele s-au pornit pe drumul pribegiei, cu porci, cu galiţe, cu oi, cu căruţe... Un adevărat haos...

- Trebuie să apărăm Capitala, domnule locotenent... S-a făcut o concentrare a diviziilor, unele aduse din Moldova, aşa cum e a noastră, altele retrăgându-se din sud, de la Dunăre, toate având misiunea de a apăra Bucureştiul. Această concentrare de forţe a fost pusă sub comanda generalului Constantin Prezan, chemat de la Armata a IV-a, iar generalul Paraschiv Vasilescu a fost chemat şi el de la comanda Diviziei a 14-a spre a fi numit un fel de comisar regal în această ,,armată nouă" de sub comanda generalului Prezan.

- Cum s-o apărăm, când toată lumea fuge?... Noi în ce parte ne îndreptăm, ce sector avem de apărat?

- Deocamdată mergem spre Bragadiru, unde vom aştepta ordine precise. Lui Tăslăuanu îi veni să zâmbească, însă zâmbetul său era trist fiindcă îi venea să plângă când se gândea la situaţia disperată a armatei şi a ţării. Medita la războiul pe care îl făcea el. Aştepta să primească ordine de la cineva, să facă ceva. Nu-l lua însă nimeni în seamă. Nu avea niciun rost la Divizia a 7-a.

Până la primăvară, vom reînvia şi noi odată cu natura

Până s-au terminat pregătirile pentru plecarea spre Bragadiru, el a avut timp să dea o raită prin oraş. Peste tot haos. Pe zidurile clădirilor era lipită o Ordonanţă a prefectului, generalul Mustaţă, prin care se cerea locuitorilor ca, la intrarea în oraş a armatei imperiale germane, să se comporte frumos şi cuviincios. ,,La intrarea în capitală a armatelor Imperiale germane, toţi locuitorii, bărbaţi şi femei, vor avea o comportare cuviincioasă, oferind cu bunăvoinţă găzduirea de care vor avea trebuinţă". În sufletul lui Tăslăuanu se aprinse revolta. ,,Ia auzi, domnule!"

,,Mişelia şi laşitatea românească dau Bucureştiul pe mâna străinilor", gândi el. Întorcându-se la divizie, a aflat că în urma pierderii bătăliei de pe Neajlov, socotită a fi fost ultima încercare a Armatei Române de a apăra Bucureştiul, generalul Prezan a convocat pe toţi comandanţii marilor unităţi care au luat parte la această operaţiune, dispunând măsuri imediate şi concrete de retragere în Moldova, sub protecţia unor unităţi ale Diviziei a 10-a, destinată rămânerii în ariergardă. Divizia a 7-a nu se mai deplasa spre Bragadiru, ci lua drumul de întoarcere spre Moldova.

Cu sufletul răvăşit de durere, Tăslăuanu s-a întors şi a dat cu ochii de căpitanul Armăşescu:

- Domnule căpitan, astă-dimineaţă eraţi în stare să puneţi pariu că nu pierdem Capitala. Ei, acum ce spuneţi? Nu o pierdem, ci o predăm. Ce ruşine!...

Au mărşăluit toată noaptea, prin ger şi viscol cumplit, care au îngheţat şi sufletele ostaşilor. După o săptămână de marş cumplit divizia a ajuns la Hanul Conachi. După o zi de odihnă au pornit mai departe pe acelaşi ,,drum al durerii". În sfârşit, după o altă săptămână, divizia a ajuns şi s-a instalat la Vaslui. După mizeriile de nedescris, îndurate de-a lungul celor două săptămâni de marş istovitor, ostaşilor li se părea că au ajuns pe un alt tărâm, un fel de rai pământean, când au văzut oraşul cu lumina electrică, cu străzi curate, pe care se plimbau femei frumoase, făcându-le ochi dulci ofiţerilor. Mai ales celor ruşi. Ofiţerii au început goana pentru a-şi găsi câte o odaie. Printr-o întâmplare fericită, Tăslăuanu s-a instalat în casa doamnei Climescu, o descendentă a familiei Cârlova. Avea chiar şi un volum rămas în manuscris al Constanţei Cârlova, Filia Doloris. S-a bucurat aflând că are o parteneră de discuţii literare. În oraş, o mulţime de refugiaţi din Bucureşti. Între ei Tăslăuanu a avut bucuria de a-i întâlni pe scriitorii Delavrancea şi Brătescu-Voineşti. Împreună, au pus bazele unui adevărat cenaclu literar, patronat de cei doi scriitori. Discuţiile lunecau mereu de la cele literare la cele legate de situaţia militară de pe front.

- Situaţia e dezastroasă, decretă Brătescu-Voineşti.

- Până la Iad mai e un drum lung, domnule coleg, i-a răspuns Delavrancea.

- Nu vom fi înfrânţi, domnilor, zise Tăslăuanu. Dacă vom trece cu bine peste iarna asta şi vom putea apăra bucata asta de pământ, Moldova, până la primăvară, vom reînvia şi noi odată cu natura din jur. Am văzut, în timpul acestei retrageri, că ostaşii români sunt în stare să facă faţă unor situaţii de neînchipuit. Sunt convins că aceşti voinici sunt în stare să înfrângă orice armată, să întemeieze o nouă ţară, mare şi liberă. Văzându-i de ce sunt în stare, în mine s-au reaprins flăcările speranţei şi cred într-o renaştere naţională, într-o Românie biruitoare!

- Dea Dumnezeu să fie precum zici, spuse Delavrancea. Aşa cred şi eu...

Locotenentul Octavian Tăslăuanu a călătorit greu până la Oneşti, cu un tren curier tixit cu ofiţeri ruşi. A fost nevoit să stea în picioare. Ajuns la Oneşti s-a dus direct la Comandamentul Corpului 4 armată şi s-a prezentat colonelului Eremia, şeful statului major.

- Bine ai venit, domnule locotenent. Mergem ca să te prezinţi domnului general Grigorescu, comandantul corpului. Generalul l-a salutat şi i-a strâns mâna prieteneşte.

- Îmi face plăcere să vă cunosc personal, domnule Tăslăuanu. Vă ştiu de mult, încă de când Luceafărul apărea la Budapesta. Aţi făcut acolo o treabă foarte bună, demnă de toată lauda.

- Din păcate, Luceafărul a murit odată cu izbucnirea războiului, pentru că eu am fost trimis pe frontul din Galiţia...

- Domnule general, interveni colonelul Eremia, vă propun să-l numim pe locotenentul Tăslăuanu şef al biroului de informaţii. Nu avem pe nimeni acolo şi cred că ar fi omul cel mai potrivit...

- Sunt de acord, domnule colonel. Chiar de mâine să preia acest birou, fără de care orice armată este oarbă şi surdă.

- Am înţeles, domnule general, răspunse Tăslăuanu, salutând.

Erau multe de făcut la biroul de informaţii, la o mare unitate înfiinţată doar cu o lună în urmă. Deşi nu lucrase niciodată într-o astfel de muncă, Tăslăuanu era conştient de importanţa acesteia, mai ales în vreme de război. Fiindcă, cu cât obţii mai multe date exacte despre inamic, cu atât soarta bătăliilor viitoare va fi mai favorabilă. Aşadar, s-a apucat de studiu, citind tot ce a putut găsi despre rolul unui serviciu de informaţii militare. A doua zi i-au fost aduşi, pentru a fi interogaţi, doi prizonieri din Regimentul 7 de husari. Nu a aflat mare lucru de la nişte simpli soldaţi. Nu s-a putut abţine însă să nu-i întrebe în glumă:

- Voi aţi auzit că după război Ungaria, care este vinovată de începutul lui, va fi împărţită, astfel că graniţa cu România va fi pe Tisa?... Ungurii l-au fulgerat cu priviri sălbatice.

- Decât să piardă Ungaria o palmă de pământ, zise unul dintre ei, cu voce duşmănoasă, mai bine să piară toţi ungurii, că atunci nu mai sunt vrednici de ţară.

Pe front a sosit regele Ferdinand. A vrut să vadă mai întâi unităţile Diviziei a 8-a, la Răcăciuni. S-a întreţinut îndelung cu ofiţerii şi soldaţii acestei divizii, care, alături de Divizia 15-a, au purtat greul bătăliilor de la Râmnicu Vâlcea, Caşin şi Oituz. Aceştia i-au dovedit inamicului invadator că ,,pe aici, nu se trece!" Regele a inspectat apoi întregul front. Peste tot a fost primit cu însufleţire, fiindcă inima soldaţilor simţea că regele e gata să moară sau să biruiască. Cu vădită bucurie în priviri, regele a inspectat noua armată răsărită din pământul Moldovei lui Ştefan cel Mare. În această nouă armată regele avea încredere că va birui şi alunga duşmanii de pe pământul ţării.

- V-aţi apărat pământul cu vitejie. Şi să ştiţi că acest pământ pe care l-aţi apărat va fi al vostru. Vă dau cuvântul meu de rege!

Cuvintele sale au stârnit urale nesfârşite în rândul soldaţilor, redându-le speranţele şi încrederea că jertfele lor nu sunt zadarnice. Şi, încet, încet, sub focul inamicului, care a pus stăpânire pe mai mult de jumătate din ţară, noua Armată Română a început să renască. Pe front soseau noi contingente. A venit şi armament nou, modern, pe care soldaţii au învăţat să-l mânuiască nu pe câmpul de instrucţie, ci în confruntările directe cu inamicul. Luând aminte la toate acestea, în sufletul locotenentului Octavian Tăslăuanu s-au reaprins speranţele şi încrederea în viitor. ,,Nu vom muri, şopti el. Trebuie să învingem, fiindcă luptăm pentru o cauză sfântă. Ne apărăm ţara! Ruşii nu au decât să se retragă unde vor...Noi nu mai avem unde. Dacă pierdem Moldova, unde să ne mai retragem?"

(Va urma)

Lasă un comentariu