Pot să-l bănuiesc de orice pe scriitorul Nicolae Băciuţ, numai de lipsă de generozitate nu. Este în fibra sa şi îi este o constantă, pe lângă multe alte calităţi privind simţul artistic, respectul faţă de valoare, hărnicia etc.
În spiritul acestei generozităţi, dar şi ale celorlalte calităţi, este şi ideea acestuia de a pune sub „reflector" personalităţi culturale, oameni care au făcut ceva în viaţa aceasta cu viaţa lor, de pot privi înapoi „fără mânie".
Astfel s-a născut acest dialog cu Melania Cuc, scriitor important, pictor rafinat - încă nedescoperit pe deplin, zic eu, de „lumea penelului", publicist, om de radio şi Tv, căreia Nicolae Băciuţ i se confesează cu un soi de admiraţie, în prefaţă: Nu puteam să trec peste aniversarea vârstei sale, dintr-un respect pe care mi l-am consolidat odată cu trecerea timpului... (p.6).
Rezultatul acestui dialog, realizat în iunie-iulie 2016, este o carte excepţional concatenată, cu titlul: Peisaj interior - Dialoguri cu Melania Cuc, de Nicolae Băciuţ, Ed. Vatra veche, Tg.-Mureş, 2016.
Sunt 33 de întrebări, cărora li s-au dat răspunsuri şi încă 37 care îşi aşteaptă răspunsurile, cartea de faţă fiind, paradoxal, o jumătate de carte, croită pe „repede-înainte" (ceea ce nu înseamnă lipsă de consistenţă şi uşuritate, din contră) pentru a apărea la aniversarea a 70 de ani de viaţă a acesteia. Cred, totuşi, că aniversările au o semnificaţie aparte pentru cei care scriu... (p.5), menţionează autorul în aceeaşi prefaţa justificativă, deşi tot el, în spirit blagian, spune pentru sine şi, probabil, şi pentru Melania Cuc, că acum dopul sticlei de şampanie, cu „pocnetul" lui, îmi pare mai degrabă un glonte (p.5). Aşadar, şi din motivul eminescian al „clipei prea repede ce ni s-a dat", această carte!
Cartea conţine şi un alt dialog realizat anterior şi care îl completează pe primul, prin date şi răspunsuri, dar şi o consistentă (bio)bibliografie a Melaniei Cuc, completată cu o serie de fotografii de referinţă din cursul vieţii sale, „de la origini până în prezent".
Este o „carte de recitire", în spirit nichitastănescian, în care Melania Cuc se confesează literar-artistic, dar şi biografic, într-un stil care îl arată pe scriitor, şi în special pe prozator, dar şi pe poet, în toată fascinaţia sa, unde punctele de vedere personale se împletesc, fără parcimonie, cu reflecţii despre literatură, artă, viaţă. Meritul este deopotrivă şi al lui Nicolae Băciuţ, care a ştiut, prin întrebări, să conducă dialogul spre latura sa constructivă, developând consistenţe şi frumuseţi. Însăşi Melania Cuc spune, la un moment dat: Mă „spovediţi" cu atâta talent. Cartea ar trebui să apară după moartea mea!!! (p.7).
Între Archiud, sat din Bistriţa-Năsăud, unde s-a născut Melania Cuc, şi Bucureşti, a pus Dumnezeu hamacul nevăzut al existenţei sale şi a legănat-o cu bucurii şi mai puţin bucurii, deşi, pasager, a vânturat-o şi prin Bistriţa şi localităţi din Buzău, Braşov etc., pe la şcoli şi locuri de muncă pasagere, punând-o să facă horticultură, dar şi alte meserii mai pragmatice. Şi desigur, poezie, proză, gazetărie etc. Dar, în definitiv, mai contează pe unde a fost atâta timp cât, aşa cum spune, fericirea este în noi? (p.24).
La Archiud, copilăria şi primele cochetări cu lectura şi scrisul, dar şi primele lecţii de morală: Spre lectură m-a călăuzit mama. Ea învăţase bine..(p.34); ..am început să scriu scrisorele la redacţia revistei Luminiţa..(p. 45); Mereu, când aveam inspecţie, mă punea învăţătoarea să recit poezii (p.44); Era vremea în care aş fi citit întruna, m-aş fi mutat cu totul în biblioteca şcolii... Lectură, lectură, dar trebuia să păzesc şi animalele (p.37); De la bunicul Simion, am învăţat ce este mândria, ce înseamnă să „întinzi în sare, dar să priveşti în soare, mai bine decât să întinzi în unt şi să priveşti în pământ" (p.32) etc.
Şi, despre Capitală, ca celălalt pol solid al existenţei sale, să scrie: Bucureştiul m-a învăţat să fiu iertătoare, să fiu generoasă, să văd lumea dintr-o perspectivă uşor boemă, dar şi să-mi port singură de griji. Să ştiu cât şi până unde să mă bazez pe prieteni... Ceea ce mi-a luat Bucureştiul, metropola, a fost energia, puterea fizică... Tumultul, gălăgia permanentă a oraşului, problemele de serviciu... m-au erodat uşor, uşor... (p. 10-11). Şi, totuşi, şi acolo, la Bucureşti, gândul ei era tot la „terra mirabilis", din Ardealul ei drag: La Archiud, veneam să mă încarc cu puterea care mă ţine verticală. Aşa am reuşit să scriu următoarele 33 de cărţi (p. 12); ...erau săteni care mă întrebau „de ce aţi fugit din Bucureşti?". Ei nu concepeau că există un Dor de Acasă... (p.11). Ca apoi, la Bucureşti, să i se spună: Dragă, Archiudul tău parcă e buricul pământului (p.89).
Melania Cuc a scris 36 de cărţi (deşi nu contează neapărat numărul): romane, proză, eseuri, poezie, poezii pentru copii, tablete-şotron (invenţie proprie), critică literară etc. A apărut în numeroase antologii şi volume colective, având parte de zeci de referinţe critice. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, dar şi a altor societăţi literare, inclusiv de pe mapamond, membră a Societăţii Ziariştilor din România, având colaborări cu ziare, reviste şi site-uri literare, din ţară şi din lume. Etc. Spune Melania Cuc despre sine: Am spus odată că scriu mai uşor decât vorbesc .... Nu am inhibiţii pentru că nu deţin niciun „schelet" în dulap (p.93); Creaţia este întreţinută de un motor lăuntric şi nu de un impuls de conjunctură venit dinafară. Dacă nu ai acel foc care te mistuie, nu eşti scriitor... Dacă eşti scriitor cu adevărat, scrii pe un colţ de masă-n gară, dar scrii! (p.111); Trebuie să ai har şi să deţii disciplina scrisului (p.114).
Numeroasele sale premii, ca şi alte realizări, imposibil de menţionat datorită spaţiului rezonabil al unui astfel de material, vorbesc de aprecierea de care s-a bucurat şi se bucură. Melania Cuc a trăit şi trăieşte literatură, aşa cum trăieşte bucuria mânuirii penelului, o altă pasiune în care talentul îi dă pe afară. În această direcţie a picturii, în special pe lemn şi sticlă (cu predilecţie icoane), are ca realizări sute de lucrări de mare forţă şi rafinament, cu care a realizat numeroase expoziţii. Şi ele pline de poezie...Ut pictura poesis, cum spunea Horaţiu în Arta poetică!
Ar mai trebui să vorbim despre publicistica ei: Se pare că în publicistică, acolo mi-am format mâna... Eu şi gazetăria am fost ca untul pe felie (pg. 111), să mai vorbim despre munca în studiourile de radio şi despre oamenii pe care i-a cunoscut, despre „Verba volant" etc. Ar mai trebui să vorbim de emisiunile culturale realizate la diverse posturi de televiziune. Să mai vorbim despre împlinirea ca femeie, de copii ei, de nepoţi, de prieteni etc.
Multe se pot vorbi despre acestă carte care, după cum mărturisea Melania Cuc, este o privire de ansamblu asupra unei vieţi compusă parcă din mai multe felii.
Dialogul nostru va continua - spune Nicolae Băciuţ - când vom scăpa de alte urgenţe, de presiunea timpului, pentru că Melania Cuc are o poveste de viaţă intertesantă, care merită să fie cunoscută.
Aferim, zic şi eu!
