Am rupt un colţ de pâine...

Distribuie pe:

Scriind Cartea Zoreniului, cartea satului meu natal, pe care s-o pot aşeza la soclul Monumentului Ţăranului Român, sfinţit la Zoreni prin trudă şi înaltă afectivitate, am reluat, în încetinită lectură, Cartea de toate zilele a maestrului Ion Vlasiu. Un jurnal apărut demult, prin 1984, la Editura Dacia, ce poate fi şi al zilei noastre, prin uluitoarea veridicitate a timpului trăirii, devenind timp al mărturisirii. Bunăoară, reîntorcându-se în sat, la Lechinţa şi Ogra, în vârtejul verii, maestrul cuprinde în gând şi cuvânt TOTUL; casa lui Niculae, feciorul cel mai mare al lui Filoftei de la Vii, cădelniţa fără lanţ găsită în turnul Bisericii din Ogra, mirosurile de lut şi buruieni tari, pe bătrânul Şofron, de 84 de ani, sau pe Rica, fata lui Valerie, îmbătrânită, alături de cântecul matinal al porumbeilor sălbatici („draago-ste! draago-ste!"), fotografiile cu Niculiţă, Maria, Saveta şi Vasilie, liturghia de la biserică, la care a venit şi preotul din Cipău, prieten al pictorului Gâscă, de la care vrea să afle data naşterii bunicului şi bunicii cărora urma să le cioplească o cruce la mormânt. Maestrul află cum, sub dealurile Oarbei, oamenii îi ştiu cărţile, cum timpul se umple de minuni (unde era pustiul râpelor s-a ridicat Monumentul de la Oarba), de confruntări ale vieţii şi vârstelor, cu cei ai locului părându-i, deodată, şi bătrâni şi tineri, tineri fiindcă au surâsul celor nevinovaţi, bătrâni fiindcă sunt slabi, precum ciopliţi în lemn. Printre casele bătrâne, cu cele mai mari şi mai înflorite muşcăţi pe care le-a văzut vreodată, ce cresc mai sus decât ferestrele, Maestrul simte că e al locului („că am trăit aici, că sunt de aici"), al unui peisaj unic, cu dealuri ctitorite înspre Câmpie şi orizonturi de argint înspre Târnave, iar între ele Mureşul leneş, îmbinându-se cu rosturi şi înţelesuri ale oamenilor ce-şi deapănă destinul în judecăţile Maestrului: „Ţie îţi spun tot, Ionel, că tu înţelegi!". Maestrul îi înţelegea şi când mergeau la târgul de la Sânpaul într-un fel de veselie ritualică, şi când Nitu Savului, Henteş şi Cicu Şanta, pădurarul, trec viaţa prin „ciur şi prin sită", înţelegeri care-i potolesc fiinţa. Casa Bunei Palaghia s-a stricat, dar amărăciunea de-a nu o mai vedea este, subit, acoperită de o imagine edenică: „N-am mai intrat, ca de obicei, pe drumul mare al satului, ci pe sub Continit, partea de sat de peste vale, loc pe unde n-am mai fost de când eram copil. O femeie ducea o pâine scoasă din cuptor, caldă încă, şi am intrat în vorbă. Am rupt un colţ de pâine. Lechinţa mă primeşte cu pâine caldă. Nu m-a cunoscut femeia, dar când i-am spus, şi-a adus aminte de Mama, şi se mira. Am mers mai înainte, privind casele, stând de vorbă cu unul şi cu altul".

Inefabil satului învăluie mărturisirea, la fel fluxul lui de sacralitate, precum cel simţit în masa de piatră din curtea bătrânului Şofron, piatră de râu rotundă adusă din Podei, unde Vasile Pârvan a stabilit locul unei cetăţi romane; piatră pe care Maestrul dorea s-o cumpere, să-i aşeze în jur alte şase pietre rotunde, care să simbolizeze familia ţărănească.

Revenind la Cartea Zoreniului, şi la omul scăpat în veşnicie, cum spunea Ioan Alexandru, e lesne de înţeles că nu puteam să-i descriu şipotul, trunchiul, răscrucile, plutirea-i solară şi misterul, potcovirea drumului cu potcoavele de aur ale înveşnicirii, fără a avea deschise asemenea cărţi ale jurămintelor în numele satului, cum este Cartea de toate zilele (în mare parte, căci şi Bucureştiul cultural e mărturisit aici), a maestrului Ion Vlasiu.

Foto: Valentin Marica, reporter în satul natal al Maestrului ION VLASIU, Lechinţa

Lasă un comentariu