Sângele meu apă
albastră
se face,
oglindă-ngheţată,
pe unde furtunile
în el s-au topit;
în vin se preface
chiar dacă visul,
albastru
şi el,
năpârlit,
îşi mai sună din tobă
pieile
încă vii.
Bătrâne corăbii
Suntem
fără leac
până-n veac,
fără cântec
în zorii de zi.
*
Dumnezeu umblă desculţ
prin sângele meu.
Rănile nu mai dor,
urme de ghimpi doar
prin colţul inimii
mai pulsează.
Undeva,
prea departe,
susură
un izvor.
Oare, Îngerul strigă:
„Mi-e sete
de mor!"?