Cea dintâi Golgotă pe care ostaşii români au trebuit s-o urce pentru eliberarea Ardealului (XII) „Trebuie să murim sau să învingem"!

Duminică, 2 iulie 1917. Trupele române au început ofensiva pe frontul Armatei a II-a. Aşa s-a întâmplat şi în 14 august 1916, era tot dumnica. ,,Doamne, ajută!", a rostit locotenentul Tăslăunau, făcâdu-şi o cruce largă. Pe flancul stâng al Armatei a II-a au început să bată năpraznic tunurile. Pământul se cutremura din toate încheieturile. Cu greu, au pornit şi ruşii la atac. Corpul 8 rus a reuşit să rupă frontul în zona Focşani. Alături, Divizia a 3-a română a făcut acelaşi lucru în zona satului Mărăşti, apoi şi-a continuat ofensiva spre satele Câmpurile, Rosculeşti şi Ciurucul. Cucerirea acestora îi permitea să ţină sub control Valea Şusiţei. Batalionul 1 din Regimentul 30 infanterie a început asaltul asupra tranşeelor de pe Dealul Mănăstioara, dar soldaţii erau seceraţi de gloanţele mitralierelor. Şase asalturi s-au istovit la poalele blestematului deal. Noaptea i-a găsit acolo, încleştaţi pe viaţă şi pe moarte cu inamicul.

Divizia a 7-a a pierdut, într-o singură zi, peste o mie de oameni, morţi şi răniţi. În cele din urmă sergentul Cernăuţeanu, împreună cu grupa sa, a reuşit să facă mai multe găuri în gardul de sârmă ghimpată prin care au năvălit apoi soldaţii români, punându-i pe nemţi pe fugă. Pentru fapta sa vitejească sergentul Cernăuţeanu a primit ,,Virtutea Militară". Elevul plutonier Teodor Apostol, din Regimentul 22 Dâmboviţa, s-a oferit voluntar la o acţiune de recunoaştere, împreună cu soldaţii din plutonul său. Au luat cu asalt poziţiile inamice, luptând la baionetă. A fost găsit mort, cu mâinile încleştate pe gâtul unui ofiţer neamţ.

Ostaşii din Brigada 12 infanterie au luat cu asalt blestematele întărituri inamice de pe dealul La Fântâna Puturoasă. În mai puţin de două ore brigada a pierdut aproape jumătate din efectiv, fiind nevoită să se retragă.

I-au venit în ajutor ostaşii Regimentului 17 din Divizia 1, care se afla în rezerva armatei. Atacând vijelios, ei au reuşit să rupă frontul inamic pe o lăţime de 6 kilometri, pătrunzând în adâncimea dispozitivului inamic mai bine de 2 kilometri.

Luptele au continuat la fel de aprige şi în ziua următoare. Ostaşii Brigăzii 12 infanterie, după lupte sângeroase, corp la corp, au reuşit să alunge inamicul din Poiana Încărcătoarea şi de pe dealul La Fântâna Puturoasă, continuând atacul pe Valea Şuşiţei, astfel că seara patrulele de cavalerie ale Corpului 2 au intrat în Soveja. Pentru dezvoltarea cu succes a ofensivei începute au fost introduse în linia întâi toate forţele Diviziei 1 infanterie, scoase din rezerva armatei. Divizia 8 infanterie şi Brigada 11 infanterie au ocupat dealul Miroaei, iar Brigada 12 infanterie a cucerit Poiana Încărcătoarea şi dealul La Fântâna Puturoasă.

În cea de a treia zi, spre uluiala tuturor, ca urmare a cererii guvernului de la Petersburg, Marele Cartier General a ordonat oprirea ofensivei, datorită situaţiei generale de pe frontul oriental. Armata a II-a şi-a continuat însă ofensiva. Nici un ordin nu-i mai putea opri pe ostaşii români. Scopul era de a se anihila încercarea inamicului de a pătrunde pe Valea Putnei, precum şi de a se împiedica concentrarea forţelor sale în zona Soveja-Rucăreni. Astfel că luptele au continuat cu aceeaşi îndârjire din ambele părţi. Lupte sângeroase s-au dat pe Măgura Caşinului, apărată cu îndârjire de inamic fiindcă era cheia de intrare pe Valea Oituzului. Focul mitralierelor inamice era devastator, astfel că morţii şi răniţii zăceau de-a valma pe povârnişul dealului. Drumul de coborâre era înţesat de răniţii în stare să meargă singuri spre posturile de prim-ajutor. Nimeni nu se văita, fiecare era conştient că a participat la o luptă pe viaţă şi pe moarte, cu un inamic puternic şi bine înarmat.

Chiar în timpul acesta, când se părea că iadul s-a coborât pe pământ, un curier de la comanda corpului i-a adus locotenentului Octavian Tăslăuanu un plic de la Marele Cartier General. Era anunţat că prin Înalt Decret, publicat în Monitorul Oficial nr. 72/ 1917, a fost recunoscut ca fiind cetăţean român, încă din 1916, când a adresat prima cerere. ,,De acum pot să mor fericit fiindcă, în sfârşit, am şi eu o patrie"! a spus ca pentru sine, cu un zâmbet trist.

Cu toate atacurile repetate şi cu tot eroismul ostaşilor, Măgura Caşinului nu a putut fi cucerită. Era neapărată nevoie de intervenţia şi sprijinul artileriei grele care însă lipsea. La aceasta s-a adăugat şi slăbirea frontului Corpului 4 ale cărei divizii au fost nevoite să acopere şi frontul Corpului 40 rus, care s-a retras din linia întâi. Informaţiile pe care le-a primit locotenentul Tăslăuanu nu erau deloc liniştitoare şi ele indicau noi forţe aduse de inamic. Acestea aveau să se confirme două zile mai târziu când, odată cu revărsatul zorilor, a început o adevărată canonadă de foc a inamicului asupra poziţiilor româneşti. Soldaţii români nu s-au mişcat însă din tranşee, rezistând eroic la focul nimicitor. Era clar că inamicul va încerca o ,,lovitură de berbece" prin care să rupă frontul. Aşa s-a şi întâmplat: printr-un puternic contraatac, nemţii din regimentul de gardă şi din regimentul de vânători, aparţinând Diviziei a 8-a, au reuşit să împingă înapoi unităţile româneşti, până în zona fabricii de sticlă dintre Caşin şi Oituz, rupând astfel în două frontul românesc.

Situaţia a început să devină extrem de critică. Divizia a 6-a era aproape nimicită. Divizia a 8-a se afla în pericol de a fi încercuită. Au fost aruncate în luptă ultimele rezerve ale Corpului 4, reuşindu-se astfel oprirea inamicului. Seara a sosit la Comandamentul Corpului 4 generalul Mărdărescu, şeful de stat major al Armatei a II-a, cerând să i se raporteze situaţia. Generalul Văleanu, cel care l-a înlocuit la comandă pe generalul Eremia Grigorescu, a început să se bâlbăie.

- Este inadmisibil, domnule general!, strigă Mărdărescu, scos din fire. Nu este admis să cunoaştem mai bine situaţia trupelor inamice decât situaţia trupelor noastre. S-a întors spre colonelul Eremia:

- Cum este posibil aşa ceva, domnule colonel?

- Domnule general, vă raportez că atacul rapid şi puternic al inamicului a dat peste cap apărarea noastră în zona Diviziilor 6 şi 8. Legătura cu acestea a fost întreruptă, motiv pentru care nu putem raporta situaţia exactă.

- Dar pentru ce a fost dată peste cap apărarea noastră? Nu a ştiut nimeni de intenţiile inamicului?

- S-a ştiut, domnule general, a intervenit în discuţie locotenentul Tăslăuanu. Din păcate nu s-a putut acţiona energic, trupele fiind istovite de pe urma luptelor foarte grele şi datorită pierderilor uriaşe, astfel că rezervele corpului nu mai sunt.

- Da cine eşti dumneata, locotenente?

- Am onoarea să mă prezint: sunt locotenentul Octavian Tăslăuanu, voluntar, şeful biroului de informaţii al Corpului 4. Mărdărescu se mulţumi să-l privescă, fără să-i răspundă. Calmându-se, ceru să i se aducă hărţile cu zona de operaţii a corpului. Împreună cu comanda acestuia s-au stabilit câteva măsuri de redresare a situaţiei, cuvântul de ordine fiind rezistenţa. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţa, Divizia a 7-a a fost nevoită să se retragă sub presiunea uriaşă a forţelor inamice, mult superioare. S-a creat pericolul ca inamicul să-şi deschidă drum pe Valea Trotuşului şi să ocupe oraşele Târgu Ocna şi Oneşti. Pentru salvarea situaţiei a fost aruncată în luptă Divizia de cavalerie a generalului Schina, precum şi toate regimentele aflate în marş.

Datorită situaţiei create, au început pregătirile de evacuare a Comandamentului Corpului 4 armată de la Oneşti. La puţin timp acestea au fost contramandate, fiindcă ofensiva inamicului a fost oprită. Pierderile grele suferite în luptele din ultimele zile i-au sleit şi acestuia forţele. Miile de cadavre ce zăceau pe dealurile din jur nu mai puteau lupta.

Duminică, 30 iulie, Locotenentul Octavian Tăslăuanu stătea singur în biroul său. Se simţea ca într-o biserică. S-a aşezat în genunchi şi a început să se roage aşa cum l-a învăţat tatăl său, părintele Ioan de la Bilbor. Şi deodată parcă a auzit un glas venit din cer, care-l îndemna să nu-şi piardă nădejdea şi să creadă în biruinţă. Din acel moment chiar a început să creadă că se va întâmpla o minune. Iar minunea aceea parcă începea să devină realitate. Chiar a doua zi pe front au sosit grănicerii generalului Zizi Cantacuzino, toţi flăcăi tineri şi frumoşi, ca nişte flori din grădină. Locotenentul Tăslăuanu îi privea cu admiraţie, dar şi cu durere, gândindu-se că peste puţină vreme mulţi dintre ei nu vor mai fi. Acestora li s-au adăugat şi vânătorii de munte, oameni căliţi, tari ca stâncile munţilor.

S-a anunţat şi sosirea generalului Averescu, comandantul Armatei a II-a. Vestea s-a răspândit cu iuţeala fulgerului. Seara, generalul a intrat în Comandamentul Corpului 4 armată cu chipul senin şi luminat, ca un înţelept. După ce s-a informat asupra situaţiei de pe front, a început să dea ordine scurte, clare şi precise. Ştia exact ce avea de făcut fiecare unitate, care trebuie să atace, care să se apere. A început imediat ofensiva. Vânătorii de munte, proaspeţi sosiţi, au dat peste cap şi au zdrobit forţele inamice de pe Cireşoaia, înlăturând pericolul ocupării Văii Trotuşului şi oraşului Oneşti. Atacul românilor a continuat şi în ziua următoare, inamicul fiind pus pe fugă, părăsind şi Măgura Caşinului. La comandamentul corpului au fost aduşi câteva sute de prizonieri, ofiţerii şi gradaţii fiind interogaţi toată noaptea de către lucrătorii biroului de informaţii.

Totuşi, neregulile găsite de generalul Mărdărescu la Comandamentul Corpului 4 nu au rămas fără urmări. În câteva zile generalul Vălean a fost schimbat, în locul său fiind numit generalul Vătoianu, iar în locul colonelului Eremia a fost numit colonelul Manoilescu. Timp de câteva zile operaţiunile de pe frontul corpului au fost conduse direct de generalul Averescu. Unităţile acestuia au făcut faţă cu succes încercărilor disperate ale inamicului de a recuceri terenul pierdut, spre a-şi deschide astfel drum spre câmpia Moldovei. Lupte teribile s-au desfăşurat în jurul localităţii Grozăveşti, pe unde inamicul încerca să rupă frontul. În zadar, fiindcă românii se apărau eroic cu tot ce aveau în mână, cu arme, cu pietre, cu pari...

- Aşa ceva nu am mai văzut! E o nebunie românească!, a exlamat un locotenent francez, privindu-i cu admiraţie. Luptele au continuat cu aceeaşi intensitate şi în primele zile din august. Neputând să rupă frontul la Grozăveşti, atacurile inamicului s-au îndreptat, cu furie, spre zona Oituzului. S-au dat lupte crâncene pe Cireşoaia, Coşna şi la Fabrica de sticlă. Eroismul şi vitejia, spiritul de jertfă al ostaşilor români sunt cele care au oprit puvoiul inamic şi l-au pus în situaţia de a bate pasul pe loc ori să se retragă. El avea unde, românii nu mai au ! Treimea de ţară ce a mai rămas, trebuia apărată eroic, indiferent de sacrificiile pe care le cerea.

,,Sunt cele mai cumplite zile pe care le-a trăit neamul nostru. Trebuie să murim, ori să învingem", nota Octavian Tăslăuanu.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu