Grandoare și decădere la mâna destinului!

Distribuie pe:

Poezia, din perioada interbelică, a lui Mihai Beniuc, poet controversat, aflat, după 1944, în slujba mai mult a Moscovei, decât a României, este inclusă de Ion Dodu Bălan în „tradiția liricii transilvănene, de la Andrei Mureșanu la Coșbuc, Goga, Aron Cotiuș", ca autor „profund original", cu „viul sentiment al istoriei", cu „vocație mesianică". Poet cu un „timbru propriu" și un „lirism propriu", care-i asigură „un loc aparte în literatura noastră", după o afirmație a lui I. Negoițescu.

Referindu-se la poeții ardeleni, în a lui „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent", George Călinescu îl considera pe Mihai Beniuc „cel mai viguros printre acești tineri poeți (…), înrudit cu Octavian Goga și Aron Cotruș prin mesianism, spirit de revendicare socială și (…) idolatru al lui Eminescu, asemenea căruia formulează fraze lirice de o îndrăzneață nuditate…"

Născut la Sebeș, la 20 noiembrie 1907, într-o familie de țărani, Mihai Beniuc face școala primară maghiară din satul natal, apoi urmează Liceul „Moise Nicoară" din Arad, avându-l profesor de literatură pe poetul simbolist Alexandru T. Stamadiad, și participă la ședințele cenaclului lui Victor Papilian. Urmează Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, secția Psihologie, continuându-și, mai apoi, studiile în psihologie animală, în cadrul unei specializări la Hamburg. În anul 1934 devine doctor în științe psihologice al Universității din Cluj, cu teza „Învățarea și inteligența la animale".

A colaborat, ca poet, la revistele „Falanga", „Bilete de papagal", „Abecedar", „Societatea de mâine", „Țara nouă", „Gând românesc", „Revista Fundațiilor Regale". A fost deputat în Marea Adunare Națională, profesor universitar, parcurgând întreaga ierarhie universitară a timpului, membru al Academiei Române, secretar, iar între 1949-1965, președinte al Uniunii Scriitorilor.

Autorul unor volume de versuri - „Cântece de pierzanie" (1938, la Editura „Miron Neagu" din Sighișoara, cu sprijinul lui N.D. Cocea), „Cântece noi" (1940), „Orașul pierdut" (1943), „Poezii" (1943), cărțile de poezie ale lui Mihai Beniuc „sunt privite, de public și de critica literară, cu înțelegerea și simpatia cuvenite".

Urmează alte volume, dar de „inspirație" venind din cu totul altă direcție, dintr-o altă viziune realist-socialistă, poetul fiind „înconjurat de desuetitudine, de orgolii supradimensionate, de răfuieli cu adversarii, proslăvindu-i pe oamenii puterii de atunci": „Un om așteaptă răsăritul" (1946), „Cântec pentru tovarășul Gheorghiu Dej" (1951), „Mărul de lângă drum" (1954), „Partidul m-a învățat" (1954), „Azimă" (1956), „Inima bătrânului Vezuv" (1957), „Cu un ceas mai devreme" (1959), precum și romanele „Pe muchie de cuțit" (1959), „Dispariția unui om de rând" (1963), „Explozie înăbușită" (1971).

Despre cărțile lui, la timpul acela, au scris George Călinescu, I. Negoițescu, Gheorghe Grigurcu, Șerban Cioculescu, Al. Piru, Eugen Simion, Dana Dumitriu, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Victor Felea, Laurențiu Ulici și alții.

Cariera lui literară, de după război, începe în anul 1846, când publică volumul intitulat „Un om așteaptă răsăritul", când pleacă, „în calitate de consilier cultural, la Moscova". Începe, din păcate, perioada proletcultistă pentru Mihai Beniuc. Într-un articol publicat în revista „Viața Românească" nr. 3, din 1951, Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, definea chipul poetului realist-socialist în felul următor: „Acesta trebuie să fie un filosof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului (…), spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin și Stalin (…), un activist în slujba respectivelor idei".

Poetul ardelean Mihai Beniuc devine, din păcate, un „veleitar ambițios", de cele mai multe ori din interes politic și personal, inclusiv cu acele nedrepte referiri la fostul lui profesor, poetul, filosoful, dramaturgul, romancierul și eseistul Lucian Blaga.

Mihai Beniuc a uitat repede versuri pe care tot el le-a scris, precum: „Fără folos tăria înnourată plânge, / Încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge / Și, ca o zdreanță udă, pe lume cade seara, / Prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara..."; „Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar / Ca negura de toamnă pe câmpul solitar, / Grăbit s-adună stoluri și pleacă undeva, / Mă doare vara stinsă și amintirea ta." („Versuri de toamnă târzie"); „Nu ne lăsară anii triști și goi, / Ca toamna rece pomii fără foi, / Ci timpul, sărutându-ne pe frunte, / Ne-a dat lumina culmilor cărunte." („Suspinele de altădată cântă");

Și-a uitat buna poezie de dinainte de 23 august 1944, a servit politic puternicilor clipei, Beniuc înscriindu-se în galeria lui Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Radu Boureanu, Maria Banuș, Dan Deșliu, Cicerone Theodorescu, Nina Cassian. Dominat de vise utopice și înșelătoare, „Beniuc clachează, ca poet, în mirajul unor funcții și privilegii politice"!

Nu doar la această nefastă perioadă a vieții și a poeziei, a scrisului lui Mihai Beniuc ne vom referi, în cele ce urmează, ci și la acele poezii de dinainte de sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu venirea la putere, în România, a comunismului, sub cizma bolșevică a Kremlinului. Ne vom referi la acea poezie a lui, cum a fost și cea din cartea de debut „Cântece de pierzanie", „o poezie cu o notă distinctă, originală, social-patriotică, poezie dominată de sinceritate, inteligență, erudiție, talent". O poezie a unui „poet haiduc" - cum îl caracteriza Ion Dodu Bălan -, a meditației „asupra vieții, sorții și a morții", într-un univers liric divers tematic, cum ar fi „Ursul românesc", „E slobod să mai cânt în România?", „Garoafă roșie", „Lupta cu îngerul" etc. Poezii deseori cu trimiteri la Esenin, Ady Endre, Maiakovski, Garcia Lorca, Pușkin, Apollinaire, din care a făcut traduceri. Poeziile de dinainte de-Al Doilea Război Mondial uneori sunt scrise, într-un bolovănos limbaj, amintind de ardeleanul Aron Cotruș, dar și asemănător acelui minereu din care se scoate gramul de aur.

Dorim să ne referim, mai ales, la opoziția lui Mihai Beniuc împotriva Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, când poeții ardeleni, cu revoltă în suflete, se ridicau împotriva celor care, printr-un rapt, diktat rușionos, au rupt partea de nord a Ardealului, pentru a fi dat acest teritoriu românesc Ungariei horthyste și fasciste.

Pentru a ilustra acest sentiment redăm câteva versuri: „În pieptul meu, cu vechea lui revoltă / E, însă, mult mai mare focul / Ce macină și roade vatra / Acestui urgisit Ardeal. / Mi-s pumnii strânși mai duri ca piatra. // Zarea se-ntunecă, / Scapără ochii cerului, / Și graiul adânc al pădurii / Vestește furtuna cea mare"; „Am coborât din munți și bolovani, / Legenda lui Horia-mi fierbe-n sânge, / În doina mea Ardealul plânge / Și cer dreptate două mii de ani. // Eu sunt trimisul timpurilor noi, / Ieșit din rând cu cei ce scurmă glia, / Și, totuși, vin să vă întreb pe voi: / E slobod să mai cânt în România?"; „De te va rupe și pe tine, / Garoafă roșie, nu plânge. / Pe masa cu mâncări străine / Tu varsă doar un strop de sânge"; „Nu simți apropiatul freamăt / De furtună ce-mpânzește țara? / În zadar vă opintiți cu geamăt / Să legați cu lanțuri primăvara".

Am redat aceste versuri edificatoare, tocmai pentru a ilustra susținerile, îndreptățite, de mai sus! Antologia aceea se numea „Ne chemă Ardealul", când ostașii Armatei Românie cântau: „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă", însuflețiți de versurile din „Treceți, batalioane române, Carpații!". Pe prima pagină a revistei „Luceafărul" din luna iunie 1941, referindu-se la diktat și la Ardealul furat, Mihai Beniuc publică poezia „Lui Octavian Goga", închinată memoriei poetului „cântării pătimirii noastre", ducându-și somnul veșnic la Ciucea: „Vestite, cântăreț al jalei noastre, / Octavian Goga din Ardeal, / Ascultă, tu, din cerurile-albastre, / Cum plânge, iarăși, Oltul val cu val. // A-nstrăinării spornică omidă / În codrii noștri roade iar frunzișul / Și povestește numai de obidă, / Spălând mormântul tău, cu lacrimi, Crișul. // Privesc în zări feciorii de pe Mureș, / Proptindu-se, îngândurați, în coasă - / În pieptul lor mocnește frântul iureș…. / Și iar pornesc, mai îndârjit, la coasă! // Pe umile prispe de la sate, / Durere torc nevestele, din caier, / O doină de suspine, sfâșiate, / Urzește toată jalea lor prin aer. // Din vârfurile munților de piatră / Amar adună moții, în ciubară / Și, cu amar, se-ntoarnă iar la vatră, / Purtându-l, în desaga, de la țară. // Iar în puterea nopților pustii / Își sună Iancu fluiera nebună, / Gem codrii, zguduiți din temelii, / Și stropi de sânge picură din lună. // Coboară, și tu, iarăși printre noi, / Potop de lacrimi să vărsăm pe lume, / Să-nece viața asta de noroi, / Să nu-i mai știe nimenea de nume!".

Acesta-i, de fapt, realul, adevăratul poet Mihai Beniuc, nu cel de după 23 august 1944, cântăreț al lui Gheorghiu Dej, mai apoi al lui Ceaușescu. Atunci devine o palidă copie a realului poet Beniuc. Poet al cauzei naționale, atunci când și pe poeți îi chema Ardealul sfâșiat, locul nașterii Neamului, „Ardealul care nu sfârșește decât acolo unde sfârșește însăși Națiunea". Ardealul - „culminația spiritului eroic românesc", conștiință „a legăturii veșnice dintre Neam și Pământ". Poeții aceia au avut în auz clopotele Ardealului, cu dangăt de jale pe „gura noastră de rai dintotdeauna".

Unul dintre acei poeți a fost, atunci, înainte de 23 august 1944, și Mihai Beniuc!

Înlăturat, în 1965, din funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor, redevine profesor de zoopsihologie la Universitatea din București, stabilindu-se, ca privilegiat al regimului, în ultimii lui ani de viață, la vila sa din Cartierul Primăverii.

Dat uitării, se stinge din viață, la 24 iunie 1988, fiind înmormântat la Cimitirul Evanghelic Luteran din București, conform dorinței testamentare, fără festivități, fără discursuri, fără coroane de flori. Singur aflat într-o biserică, pe ultimul drum l-au însoțit doar Titus Popovici, Mircea Iacoban și Ion Dodu Bălan.

Un destin sub învolburările vremurilor și ale concesiilor din interes, sub victoria gustului orgolios al puterii demolatoare pentru un poet. Noi, cei din generația noastră, a celor care, într-adevăr, am învățat, pe principii temeinice, carte, am fost martorii acestui destin atât de contradictoriu. Grandoare și decădere!

 

Lasă un comentariu