„Calvarul. Ardealul românesc și extremismul maghiar reflectat în lucrările unor scriitori și publiciști români și străini"

În anul 1947 - scrie doctor G. Raţiu -, călătorind prin Ardeal, am ajuns în casa unui învăţător pensionar, într-o comună de pe plaiurile Sălajului. Din vorbă în vorbă, am ajuns să-mi povestească grozăviile trăite în cei patru ani, cât a durat ocupaţia horthystă în nord-vestul României". Adică, pe timpul Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, când Germania nazistă, a lui Hitler, şi Italia fascistă, a lui Mussolini, au rupt nordul Ardealului, dând această parte din România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918, Ungariei horthyste.

Un adevărat calvar declanşat de extremismul maghiar, bazat pe şovinism, xenofobie, pornire revanşardă, revizionism, ură dementă, manifestându-se „ca o molimă" aici, în Centrul Europei. Din păcate, adevărul despre acele dezlănţuiri sălbatice a fost tăinuit, mulţi ani ascuns, pentru a nu ajunge la cunoştinţa publică. Un adevăr, ţinut sub obroc, de unguri mereu negat, de autorităţile române neglijat, să nu supere minoritatea maghiară, de multe ori prea agresivă, cu pretenţii exagerate, cerând mereu nu egalitate în drepturi, deoarece drepturi au, cu prisosinţă, ci supradrepturi şi privilegii! Extremismul naţionalist maghiar a existat, există şi va exista, prin acele acţiuni antiromâneşti calificate! Ei, cei care bat toba hungarismului, nemulţumindu-se că, în conformitate cu legile româneşti, cu Constituţia, Legea fundamentală a ţării, au reprezentanţi în Parlamentul European, deputaţi şi senatori în Parlamentul României, au avut, din 1990 încoace, miniştri, chiar doi vicepremieri, secretari de stat, directori prin ministere importante, membri prin structurile pe plan local, iar în justiţie şi în administraţie pot folosi limba maternă. Cu toate acestea, din 1990 încoace, liderii maghiari ţipă, peste tot, ca din gură de şarpe, că ei, minoritarii, nu au drepturi! Nicio altă minoritate din România n-a făcut aşa ceva, în cei 26 de ani postdecembrişti. Lor gura nu le mai tace. Iar pretenţiile minoritare se înmulţesc pe zi ce trece. Sunt contestate prevederile articolului 1 din Constituţia României, privind stipularea: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil". Tot mai insistentă este pretenţia la autonomia teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, chiar a unei zone care să se întindă de la graniţa cu Ungaria, cuprinzând judeţele Bihor, Satu Mare, Sălaj, Cluj, Bistriţa Năsăud, Mureş, Harghita şi Covasna, până spre Braşov. Exact ca pe vremea Diktatului de la Viena! Toate acestea sunt însoţite de contestarea obligativităţii de a învăţa limba română, oficială în stat, istoria şi geografia României după manualele româneşti, ci după cele editate la Budapesta.

Doctrina hungaristă a acestor lideri maghiari, cu ordine şi îndrumări de la Budapesta, doctrină generatoare a extremismului maghiar, extremism dominat de concepţii imperiale şi de sentimente revanşarde, de revizionism, au fost arătate, în decursul vremii, de mulţi „scriitori şi ziarişti români şi străini". Despre caracterul nociv, despre „consecinţele dramatice ale pătrunderii doctrinei hungariste în mentalul unor maghiari" au fost scrise cărţi, au fost publicate studii. Ei, acei autori, au sesizat demersurile hungariste ale extremiştilor revizionişti, pentru refacerea Ungariei Mari, un extremism revanşard, cu rădăcini la Budapesta, deşi Ungaria-i membră, azi, a NATO şi a Uniunii Europene. Ei militează pentru: anularea Tratatului de Pace de la Trianon, mereu cu ochii pe Transilvania. Parcă şi azi - scrie doctor G. Raţiu, în „Calvarul. Ardealul românesc şi extremismul maghiar reflectat în lucrările unor scriitori şi publicişti români şi străini" - „se aud strigătele din morminte ale strămoşilor ucişi ori schingiuiţi în acea îndelungată stăpânire maghiară a Ardealului şi pe cele ale românilor ucişi la Trăznea şi Ip". Un semnal că românii trebuie să-şi apere, toi timpul, vatra strămoşească, deoarece, într-adevăr, „viaţa românilor ardeleni, sub stăpânirea maghiară, a fost un CALVAR".

Preocupările unor scriitori români şi străini pentru cele petrecute în Ardealul românesc şi pentru a face cunoscute acţiunile extremismului naţionalist maghiar au fost cuprinse în lucrări precum: „România şi minorităţile sale religioase", a scriitoarei şi ziaristei americane Henrietta M. Tichner, „Ungaria ne cere pământul!", cartea liderului PNŢCD - Cornelui Coposu, „Ardealul, pământ românesc", a ziaristului evreu-american, care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în România, Milton G. Lehrer, şi „Revizionismul ungar - permanent focar destabilizator în Europa", a profesorului doctor Augustin Deac.

Referindu-se la un raport al unei Comisii senatoriale americane, care anterior vizitase România, respectiv Transilvania, Henrietta M. Tichner, este convingătoare, demascând ipocrizia extremiştilor maghiari care inventează persecuţii acolo unde nu există, pozează în victime ale unor pretinse abuzuri, în timp ce ei sunt cei care le comit, induc, prin tot felul de acţiuni propagandistice, în mentalul ungurilor din Transilvania, că Ardealul ar fi al lor. Totul, în speranţa „găsirii de sprijin pentru revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon, pentru atingerea scopurilor lor meschine". Combătând modul aiuristic în care Comisia senatorială amintită a abordat problema în discuţie, Henrietta M. Tichner aduce explicaţiile necesare în capitolele „Problema educaţiei", „Libertatea civilă", „Şcolile împotriva statului", „Bisericile împotriva statului", apoi, în „Concluzii", precizează: „Lucrarea mea este terminată. Ea are meritul de a fi sinceră şi imparţială. Nu am urmat exemplul referendului dr. Cornish şi al colaboratorilor săi, care au vrut să asculte o singură voce, cea a minoritarilor maghiari".

„Patriot şi om politic român, azi plecat dintre noi, luptător consecvent pentru adevăr şi dreptate, Corneliu Coposu şi-a îndreptat şi el atenţia asupra problemei apartenenţei Ardealului la patrimoniul naţional al poporului român, făcând tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l apăra de uneltirile revizioniste ale extremiştilor maghiari". La tipografia „Luceafărul" din Zalău, în august 1940, cu puţin timp înainte de Diktatul de la Viena, simţind pericolul ruperii nordului Ardealului, Corneliu Coposu publica lucrarea „Ungaria ne cere pământul!". „Ei strigă şi cer! - scria Corneliu Coposu (…) Ei îşi strigă pretenţiile asupra pământului care s-a aflat sub copita cailor lor, întocmai cum străvechiul Arpad îşi trimitea poruncile către neamurile slave care trebuiau să îngenuncheze înaintea lui. Ei strigă şi cer. Noi ne afirmăm dreptul. Astăzi cu documente, mâine cu tunul! (…) Povestea zbuciumatului nostru trecut se repetă din nou. Dreptatea românească, răsărită din morminte fără număr, după o aşteptare mai lungă decât vremea consemnată în cronici, este pusă în cumpănă nouă. Şi încă nici nu s-a amestecat, cu pământul strămoşesc, oasele de eroi (…) Şi ungurii ne cer Ardealul! În numele unei «dreptăţi» pe care noi nu o putem înţelege. Noi avem hotar statornic. Nu avem pământ de târguit. Chestiunea frontierelor constituie un proces sfârşit, nu unul care trebuie să înceapă. Vor să-l înceapă vecinii de la Apus. Pentru revizuirea graniţei. Dar revizuirea nu ar însemna pentru noi numai ciuntirea moşiei strămoşeşti, ci ar însemna amputarea atribuţiunilor istorice ale neamului românesc. Neamul românesc nu se apleacă la revizuire. Graniţele noastre sunt trase cu sânge. Şi nimeni, în afară de naţiunea română, nu le poate discuta (…) Iar voia noastră este tare şi neschimbată: n-avem nimic de dat! Cine vrea să ia să vină cu arma în mână. Şi cu arma în mână îl vom aştepta. Şi apoi ce va da Dumnezeu să fie!". Ungurii voiau refacerea Ungariei Mari, invocând false argumente geografice, economice, culturale, voinţa maghiarilor de a se întoarce în Ungaria Milenară, chiar „supremaţia numerică", rolul secuilor, istoria Ardealului. Dar noi, românii ardeleni - spunea Corneliu Coposu -, „stăpânim Ardealul din vremuri de piatră. În faţa trecutului nostru, care se pierde în negură de basm, nu există drepturi câştigate. Nu stau în picioare «tradiţii» de 1000 de ani. Noi suntem aici dintotdeauna! La provocările nedrepte şi insolente, pe care Ungaria le intensifică, cu fiecare zi, noi răspundem, repetând solia plină de demnitate românească, pe care a trimis-o lui Arpad, acum 11 veacuri, falnicul Menumorut, ducele valah al provinciei Tisa, Mureş şi Someş: «Noi, nici din dragoste, nici din frică nu dăm din pământul nostru, nici măcar o palmă de loc, cu toate că ziceţi că e dreptul vostru. Ţara pe care o cereţi de la graniţa noastră, nicidecum nu o vom da, cât vom trăi!»". Aceasta a fost „pledoaria pentru Ardeal" a lui Corneliu Coposu, vizând integritatea teritorială şi suveranitatea acestei părţi de ţară, „mereu ameninţată de acelaşi duşman, extremismul maghiar, cu ale lui pretenţii revizioniste!"

 „În istoriografia noastră nu găsim prea mulţi străini care au scris, cu simpatie şi dragoste, despre suferinţele românilor de-a lungul istoriei", spune doctorul G. Raţiu. Unul dintre ei, care cunoştea bine o realitate a Ardealului, apărător al adevărului, cunoscător al istoriei, este ziaristul american Milton G. Lehrer, care publica „Ardealul - pământ românesc", o carte a marelui adevăr. O lucrare terminată în luna martie 1944, publicată în octombrie acelaşi an, carte „omagiată, în luna ianuarie 1945, în saloanele restaurantului «Athenee Palace»", eveniment la care au participat multe personalităţi, printre care şi istoricul Vasile Netea, care, în alocuţiunea rostită, spunea: „În apărarea pe care o face astăzi domnul Milton Ardealului românesc, ca şi mult obiditei sale populaţii, domnia sa continuă o fericită tradiţie a publicisticii oneste în străinătate". În cartea sa, Milton G. Lehrer scrie despre „continuitatea neamului românesc pe teritoriul Transilvaniei, contestată de istoriografia maghiară şi de propaganda extremiştilor revizionişti unguri", referindu-se la: „deformările maghiare", lupta lui Inocenţiu Micu-Klein, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, premisele Revoluţiei de la 1848, lupta lui Avram Iancu, etapa absolutismului austriac, dualismul austro-ungar, epoca memorandistă, anul revoluţionar 1918, Unirea românilor transilvăneni cu cei de peste munţi şi a teritoriilor locuite de români cu România, Tratatul de la Trianon. Despre Unirea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, Milton G. Lehrer, scria: „Prin actul de la Alba Iulia s-a încheiat un capitol dureros din istoria românilor transilvăneni, inaugurându-se o eră nouă, care n-a fost nici ea scutită de momente dificile, la început, şi nici cruţată de profunde suferinţe într-o epocă mai recentă (n.n. - autorul se referă la ocupaţia horthystă a Ardealului, în perioada august 1940-septembrie 1944, prin Diktatul de la Viena). După 1000 de ani de viaţă încătuşată, de intoleranţă şi de asupriri, românii au găsit, în sfârşit, elementul princios evoluţiei lor normale: libertatea!".

În vasta lucrare „Revizionismul ungar - permanent factor destabilizator în Europa", profesorul doctor Augustin Deac prezintă „detaliat întreaga problematică referitoare la periculozitatea extremismului maghiar, explicându-ne esenţa şi rădăcinile acestuia": „un fenomen generat de un imaginar «drept istoric milenar» agresiv, prin conţinut, şi dramatic prin consecinţe, neavând niciun suport real, fenomen apărut imediat după semnarea Tratatului Internaţional de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920, în unele straturi ale societăţii maghiare. Este vorba despre «revizionismul maghiar»". „Regimul horthyst - scrie Augustin Deac -, în paralel cu măsurile represive, declanşează şi o vastă campanie de propagandă şovină şi rasistă, invocând «necazurile» Ungariei şi ale minorităţilor naţionale". Printr-o intensă politică externă, „guvernanţii Ungariei horthyste erau preocupaţi să manevreze şi să fanatizeze poporul maghiar în spiritul doctrinei revizioniste, pentru a-şi atinge scopul (…). „O infernală maşinărie a propagandei revizioniste ungare în străinătate se exprimă prin virulente acţiuni revizioniste ale Ungariei horthyste, în perioada interbelică, împotriva României, pe teritoriul ţării noastre: calomnii, incitarea minorităţii maghiare şi secuieşti, spionaj, terorism, pregătiri războinice".

În perioada ocupaţiei horthyste a nord-vestului Ardealului, au avut loc manifestările furibunde ale extremismului maghiar, aşa cum reiese şi din volumul „Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României - septembrie 1940-octombrie 1944", purtând semnăturile autorilor Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea, Mihai Fătu, Oliver Lustig, Mircea Muşat şi Ludovic Vajda, cuprinzând maltratările şi crimele comise de trupele şi organizaţiile teroriste, horthyste, ale unei părţi a populaţiei locale pe teritoriul cotropit, la Ip, Trăznea, Camăr, Păuşa, Ciumărna, Aita Seacă, Gherla, Huedin, Turda, Sucutard, Mureşenii de Câmpie, prin alte multe localităţi ardelene. În cartea „Transilvania - ultima prigoană maghiară", Ioan N. Ciolan, un „neobosit luptător pentru aflarea adevărului despre Transilvania", scrie despre prigoana bisericilor româneşti din zona Transilvaniei, ocupată de horthyşti prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, şi acea chemare la ură şi la crimă, de către extremistul Dücso Csaba, prin cartea „Nincs Kegyelem!" („Fără milă!"). În şirul apariţiilor editoriale şi al poziţiilor unor personalităţi mai amintim „Hungarismul astăzi - paranoia unui focar de instabilitate în centrul Europei" (autor - Radu Theodoru).

Sunt pagini despre extremismul revanşard maghiar, despre căutările lui de sprijin extern, reeditare a vechilor teze hungariste, tipărirea şi răspândirea materialelor de propagandă hungaristă, spionajul şi diplomaţia ungară, provocări şi acţiuni diversioniste, înfiinţarea organizaţiei „România Liberă", la Budapesta, pregătirile militare în tabăra de la Bicske, Tõkés László - „extremist cu licenţă", înfiinţarea UDMR, a Consiliului Naţional Maghiar (PCM), a Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), a Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT), pretenţiile la autonomie teritorială etc.

Extremiştii maghiari fac ceea ce au făcut „de când s-a născut patima revizionismului pentru refacerea Ungariei Mari, folosind aceleaşi mijloace, tactici şi strategie".

Doctor G. Raţiu consideră că, prin aceste cărţi, este nevoie de trezirea la realitate a clasei politice româneşti, în contextul în care „fenomenul revizionist maghiar împotriva României este o realitate". Este necesară respingerea ofensivei revizioniste maghiare, cu toate aspectele ei, ca o datorie patriotică, înainte de toate, a adevăraţilor români!

 

Lasă un comentariu