Drumul de la înfrângere la biruință și de la umilire la mândrie
Trupele române înaintau cu rapiditate spre hotarele vestice ale Transilvaniei, cu un avânt ce nu mai putea fi oprit, nici măcar de intervenția Antantei, care insista ca acestea să se oprească pe linia de demarcație stabilită. Generalul Gheorghe Mărdărescu a preluat comanda supremă a acestor trupe, iar Traian Moșoiu a fost numit la comanda trupelor din nord, formate din detașamentul generalului Marcel Olteanu: Diviziile 6, 7 și 16 Infanterie și Divizia a 2-a Vânători. În ianuarie 1919 trupele sale au atins aliniamentul Baia Mare - Sighetul Marmației - Careii Mari - Oradea Mare, ajungând astfel la linia de graniță fixată prin Tratatul pe care România l-a încheiat în august 1916, la intrarea în război.
În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, din ordinul Marelui Cartier General, care avea sprijinul tacit al Franței, generalul Moșoiu a lansat ofensiva generală împotriva armatei roșii maghiare a lui Bela Kun. După lupte crâncene, purtate în zilele de 16, 17 și 18 aprilie, Armata Română a ieșit spre Câmpia de Vest, forțând trecerea Tisei. Profitând însă de atitudinea conciliantă a Antantei, armata roșie maghiară și-a consolidat pozițiile, s-a reorganizat și înarmat cu tehnică modernă de luptă și a trecut la contraofensivă. A atacat mai întâi noua armată a Cehoslovaciei pe care a înfrânt-o, apoi s-a îndreptat împotriva trupelor române. În prima jumătate a lunii iulie ea a obținut câteva succese importante, reușind să recâștige terenul pierdut. S-a creat o situație periculoasă, ce a impus prezența pe front chiar a generalului Constantin Prezan și a locotenet-colonelului Ion Antonescu, șeful Biroului Operații din Marele Stat Major.
În conformitate cu planul stabilit, s-a constituit Grupul de Manevră pus sub comanda generalului Traian Moșoiu, care a declanșat o puternică contraofensivă împotriva trupelor maghiare de dincoace de Tisa, aflate în pericolul de a fi încercuite. În același timp, generalul Prezan a dat ordin de luptă tuturor trupelor române din Transilvania. După mai puțin de o săptămână, armata roșie a lui Bela Kun a început retragerea generală, transformată într-o debandadă totală.
În ultima zi din iulie, Armata Română trecea Tisa, operațiune la care au ținut să asiste și regele Ferdinand și regina Maria. După trei zile, în 3 august 1919, avangarda Grupului de Manevră, constituită din Brigada 4 Roșiori, din componența Diviziei 2 Cavalerie, a ajuns la porțile Budapestei.
Obligați de numeroasele și urgentele probleme pe care le aveau, unul la Marele Stat Major, căpitanul Octavian Tăslăuanu, celălalt la Consiliul Dirigent al Transilvaniei, căpitanul Florea Bogdan, nu au reușit să fie prezenți la marele act istoric petrecut la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918. Acum au făcut tot posibilul să nu scape celălalt eveniment ce se profila: intrarea Armatei Române în Budapesta. Cei doi prieteni s-au întâlnit, întâmplător, în drum, spre capitala Ungariei. Au avut astfel prilejul să ia parte, în seara zilei de 4 august, la ceva ce nu și-au putut niciodată închipui că vor vedea: intrarea Armatei Române în Capitala Ungariei.
Era data de 4 august 1919. La ora 6 seara, comandantul suprem al trupelor române din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, împreună cu statul său major, primea, pe celebrul bulevard Andrassy, defilarea unor unități ale Armatei Române: Regimentul 4 Vânători, Divizionul 1 din Regimentul 23 Artilerie și un escadron din Regimentul 6 Roșiori. Ostașii treceau în pas de paradă, voioși și mândri, în acordurile unor marșuri triumfale ale fanfarei militare, pe vestitul bulevard din inima Budapestei, pe care au cucerit-o. Era sfârșitul unui drum presărat cu jertfe și sacrificii enorme, un drum al durerilor, dar și al biruințelor.
Era drumul de la înfrângere la biruință, de la umilire la mândrie, de la catastrofa, ce amenința existența unui neam, la sărbătoarea măreață a învierii. Era aceeași înviere pe care o visa Octavian Tăslăuanu încă în 1906, când scria în Luceafărul: ,,Și iarăși va să vie cu mărire ziua învierii naționale, a acelei învieri, când toată obștea neamului nostru va serba izbândirea unui vis pribeag încă, întruparea ideii mari... Mulți din multe părți nu putem să ne mărturisim credința, dar o păstrăm cu credință în suflet și o vom lăsa moștenire copiilor noștri; și vor veni, din mila Domnului, vremuri când urmașii vor rosti fără sfială și fără nicio frică: Adevărat c-a înviat! A înviat neamul întreg și credința în trăinicia lui! "
Cei doi prieteni s-au îmbrățișat cu ochii plini de lacrimi. Fiindcă acea credință pe care au purtat-o cu sfințenie în suflet, spre a o lăsa moștenire copiilor, a devenit realitate sub ochii lor, se puteau bucura de ea, alături de toți românii, căci se împlinea visul învierii naționale! Erau amândoi conștienți că odată cu acesta începea un nou veac pentru neamul românesc, într-o patrie comună, mărită prin atâtea suferințe și cu atâtea jertfe.
*
PS. Au pornit amândoi, hai-hui, pe străzile Budapestei. Le cunoșteau atât de bine. Trecuseră doar puțini ani de când s-au despărțit de ele. Auzeau peste tot cuvinte de blestem la adresa lui Bela Kun, cel ce le-a adus ungurilor, pe cap, numai belele, suferințe, moarte și foamete. Speranțele lor se îndreptau acum numai spre români. Ei erau cei care-i scăpase de ciuma roșie a comunismului.
Fără să-și dea seama, cei doi prieteni au ajuns pe malul Dunării, lângă impunătoarea clădire a Parlamentului, păzit acum de soldații români. Ridicându-și privirile, ei văzură fâlfâind în vânt, pe turnul de la intrarea principală, drapelul tricolor românesc: roșu, galben și albastru. Însă dincolo de el, pe alt turn mai înalt, flutura și drapelul tricolor unguresc: roșu-alb-verde. Deasupra lui însă, pe aceeași coardă, se mai vedea ceva, legănându-se, în adierea vântului. În primul moment nu și-au putut da seama ce era. Nu le-a trebuit mult timp ca să se dumirească: era o opincă românească, cu nojițele fluturând în vânt! Au rămas acolo multă vreme privind ineditul ,,drapel" și minunându-se de inventivitatea celor care l-au gândit. În însemnările sale, generalul Marcel Olteanu a consemnat, pentru istorie, numele lor. Au fost doi olteni de ispravă, puși pe șotii: sergentul Iordan și caporalul Bivolaru.
(Sfârșit)
