O PRIVIRE SINOPTICĂ ASUPRA IMNULUI ROMÂNIEI (I)

În istoria unui popor, suveranitatea și individualitatea națiunii este reprezentată și marcată cel mai mult de însemnele naționale: steagul, stema, sigiliul și imnul. Aceste simboluri sunt ca o carte deschisă a națiunii, reprezentând nu numai istoria, ci și prezentul și viitorul credinței patriotice. De aceea însemnele statului trebuiesc tratate cu o deosebită venerație. 

În general, simbolistica însemnelor unui stat, este un subiect mai greu accesibil și uneori chiar de neînțeles pentru cei care nu sunt de specialitate, chiar dacă patriotismul, reprezentarea artistică sau coloritul le fac atractive. Subiectul referitor la heraldică, vexilologie, sigilografie, și a altor științe care determină însemnele unui stat cu tradiție și istorie bine conturată, este în mare parte manipulat, discutat și la îndemâna specialiștilor în materie, rămânând pentru novici un miraj, o enigmă sau chiar uneori un secret bine ascuns și păstrat. De aceea multă lume caută să cunoască, să se inițieze și să descifreze obiectele care aparțin acestei tematici. 

În 1992, Senatul și Camera Deputaților au aprobat noile însemne ale statului român. În „Monitorul Oficial al României", pagina 1, anul IV, nr. 237, din 26 august 1994, este publicată Legea Nr. 75/1994: „Legea privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice". 

Însemnele statului român au o semnificație deosebită, atât pe plan intern cât și pe plan internațional, creând românilor acel suflu patriotic absolut necesar supraviețuirii noastre ca națiune și totodată fiind instrumente de recunoaștere a independenței, integrității și alinierii la alte state cu tradiție bine definită, cu o istorie veche și un viitor prosper. Reintegrarea României în structurile europene, relațiile prietenești cu alte țări ale lumii, vor face sa strălucească și mai puternic, aurul și argintul acestora. 

Batjocorirea și defăimarea însemnelor statului român este încriminată penal. În 2015, un grup de 37 de senatori au cerut modificarea Codului penal și introducerea unui articol pentru încriminarea manifestărilor față de însemnele României. Proiectul de lege supus dezbaterii prevede că cine defăimează sau arată dispreț față de drapel, ziua națională, imnul național, stema țării și sigiliul statului riscă închisoare de la 1 la 3 ani.

 

Imnul național  

Imnul este un element definitoriu al statului român, alături de stemă, drapel și sigiliu. Acesta se identifică cu conștiința națională, cu mișcarea de schimbare, dezrobire, patriotism sau progres. Imnul la români a devenit o preocupare creatoare încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci, ideea imnului s-a contopit cu cea a spiritului și doleanțelor națiunii, a independenței materializate prin simbolurile patriotice. Imnul devine astfel un cântec revoluționar a acelor timpuri care simbolizează unitatea românilor din ambele Principate, influențând puternic mișcarea politică care pregătea izbucnirea Revoluției de la 1848.

Cuvântul „imn" a fost împrumutat la noi din limba franceză (hymne) și își trage originea din grecescul „hymnos" însemnând cântec de glorie, sau de biruință. Specie solemnă a genului liric, înrudit cu oda, a fost cunoscut și cultivat încă din antichitate, când a și avut mai mult o invocație religioasă adresată zeilor, altor divinități, sau eroilor legendari. Mai târziu a început să fie dedicat sau consacrat unui eveniment sau unor personalități, sau celebrării unei ocazii deosebite, sau devenind un îndemn la luptă, revoltă sau război, de la „paion-ul" cu care grecii luptau la Salamina și Marathon, până la simbolul „Comunei din Paris", prea-cunoscutul „La Marseillaise". Începând cu secolul al XIX-lea, prin imn se înțelegea numai acel cântec care exprima unitatea de voință a unei colectivități naționale sau sociale. 

În literatura română, imnul a fost cultivat în general de poeți. Cele mai de seamă lucrări de acest gen le găsim la Vasile Alecsandri (Imn lui Ștefan cel Mare, Imn religios, Hora Unirii), Iancu Văcărescu (Imne), Andrei Mureșianu (Deșteaptă-te, române!), apoi mai târziu, la Ion Pilat (Imnuri târzii), Ion Alexandru (Imnele bucuriei) și alții. Multe din fostele imnuri ale statului român au avut o valoare deosebită din punct de vedere a textului și a melodicității. Imnul „Trăiască Regele" și mai recent „Trei culori" (compus de Ciprian Porumbescu) au avut un loc special în inimile patrioților români. 

Cântece patriotice de valoare precum „Deșteaptă-te, române!", „Hora Unirii", „Trei culori" (Tricolorul), „Pe-al nostru steag e scris unire", „Hora Ardealului", „Hai să-ntindem hora mare", „Așa-i românul", „Marșul lui Iancu" fac parte din patrimoniul național, ca potențiale imnuri naționale, multe dintre ele fiind folosite, pe parcursul zbuciumatei noastre istorii revoluționare, în acest scop. „Hora Unirii", a fost scrisă în 1855 de către Vasile Alecsandri (1821-1890). A fost cântată în timpul Unirii Principatelor (1859) și, mai apoi, în toate ocaziile în care românii aspiră la uniune și armonie. „Hora Unirii" este cântată pe ritmul unui dans lent, dar energic, ce reunește și atrage întreaga adunare. 

(va urma)

 

Lasă un comentariu