Născut la 20 septembrie 1866, în satul grăniceresc Hordou de pe Valea Salvei (azi Coșbuc), din nordul Ardealului, George Coșbuc era al optulea copil din cei 14 ai familiei preotului greco-catolic Sebastian și Mariei Coșbuc. Copilăria și-o petrece în satul natal, la Hordou, nu departe de Năsăud, unde primește primele noțiuni despre învățătură, în acel „mic orizont al lumii satului", în tovărășia basmelor povestite de mama sa, și de la țăranul Ioan Guriță, dintr-un sat vecin, precum și de la cântărețul de biserică, „bătrânul diac" Tănăsucă Mocodean, copilul George învățând să citească „încă de la vârsta de cinci ani".
Școala o începe, în 1871, la Hordou, însă, „din motive de sănătate o întrerupe după clasa întâi". În 1873 George Coșbuc urmează cursurile școlii din Salva, unde tatăl lui era preot, apoi la Telciu, pentru clasele a II-a și a III-a, unde, în acea comună mare de pe Valea Sălăuții, învață limba germană sub îndrumarea unchiului său Ioan Ionașcu, directorul școlii. În 1876, după încheierea cursurilor clasei a IV-a a Școlii Normale din Năsăud, Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundațional de aici, „cu profesori cu o pregătire serioasă, care punea accentul pe studiul limbilor și al literaturilor clasice", de atunci datând și „primele contacte cu operele literaturii române, precum și cu cele universale (Lenau, Heine, Bürger), Coșbuc formându-și aici „o temeinică bază pentru cultura sa".
La acest liceu românesc din Năsăud începe să-și desfășoare activitatea literară în cadrul Societății de lectură a elevilor „Virtus Romana Rediviva", al cărei vicepreședinte, apoi președinte, la 1883, devine. Între 1882-1883 redactează „Musa Someșană", revista care apare „într-un exemplar scris de mână", cuprinzând creațiile membrilor societății, revistă în paginile căreia publică primele lui poezii, printre care și „Tablou de seară". Aici au loc „primele lui încercări de versificație", cu solide studii umaniste de limba latină și greacă, filosofie și istorie filosofică, istoria literaturilor, poetică și prozodie".
După ce își ia examenul de bacalaureat, în anul 1884, împotriva voinței părinților, care doreau să-l facă preot, Coșbuc pleacă la Cluj, unde, în toamna aceluiași an, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere a universității maghiare, care avea și o catedră de limba română. „Continuă studiile clasice, frecventând cursurile de istorie a grecilor vechi, de traducere și interpretare ale scrierilor alese din Cicero, din teoria și istoria retoricii la greci și la romani, de sintaxă greacă și istoria literaturii latine". În decembrie 1884 își începe colaborarea la revista „Tribuna" din Sibiu, mai întâi sub pseudonimul C. Boșcu, apoi cu numele adevărat, versuri, basme versificate, traduceri, printre care și poezia de debut „Filosofii și plugarii".
Confruntându-se „cu diverse dificultăți materiale", bolnav, Coșbuc se retrage din facultate, continuând colaborarea la revista „Tribuna". Ioan Slavici, directorul „Tribunei", îl caută personal la Cluj chemându-l la Sibiu, în redacția revistei, o etapă „hotărâtoare în formația sa". În același timp, Coșbuc mai colaborează și la „Familia" lui Iosif Vulcan, precum și la „Cărțile săteanului român", o revistă din Gherla, unde publică „Amin", „Strigă stâncile" și „Lupii țiganului". În „Tribuna", Coșbuc publică baladele de inspirație populară: „Blăstăm de mamă", „Pe pământul turcului" „Angelina", „Fata codrului din cetini", „Draga mamei", povestirile și basmele versificate: „Fulger", „Brâul Cosânzenii", „Izvor de apă-vie", „Tulnic", „Lioara", „Rodovica", „Crăiasa zânelor", „Rada", „Numai una", „Nu te-ai priceput". Începe să traducă „Divina Comedie", „la care va lucra timp de peste douăzeci de ani". Între 1886-1887, Coșbuc traduce, la „Tribuna", peste 480 de poezii „din 92 de autori greci, poezii pe care dorea să le publice într-o viitoare antologie".
La Sibiu, unde ajunge în anul 1887, Coșbuc va rămâne până în 1889. Ioan Slavici, bucuros că a reușit să-l aducă pe George Coșbuc la Sibiu, consemna cu entuziasm, evenimentul: „De vreo două săptămâni îl avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Aici, la Sibiu, se „cristalizează poziția lui Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, și față de limbajul popular, orientare, în esență, spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român". În „Amintiri", Ioan Slavici mărturisește: „George Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat, în toate împrejurările, deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost, dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori…" De reținut că „anii petrecuți în redacția «Tribunei» (1887-1889), alături de Ioan Slavici, vor culmina cu apariția poemului «Nunta Zamfirei»", „un poem-spectacol admirabil, care l-a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu". Cu „Nunta Zamfirei", Coșbuc „s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet".
La insistențele lui Ioan Slavici, după ce „Tribuna" se află în dificultate, Titu Maiorescu îl chemă pe Coșbuc la București, unde vine „pe la mijlocul lunii decembrie 1889", unde primește o funcție într-un serviciu al arhitecturii din Ministerul Cultelor, de unde, nemulțumit, demisionează. Între timp, în revistele „Amicul familiei", din Gherla și Cluj, publică poezia „Romanța", iar în „Convorbiri literare", poeziile „La oglindă" și „Rea de plată". Colaborează, în continuare, la „Tribuna", publicând poeziile „Pe lângă boi", „Trei, Doamne, și toți trei", „Rea de plată". Venit în București, „Titu Maiorescu l-a primit în ședința «Junimii» din 23 decembrie 1889", unde poetul ardelean a citit alături de I. L. Caragiale. Înainte de a fi publicată în „Convorbiri literare", „Nunta Zamfirei" a fost citită de Coșbuc, la 4 februarie 1890, în ședința „Junimii", în București, ceea ce-l determina pe Maiorescu să consemneze în jurnalul său: „Coșbuc, cu eminenta poezie «Nunta Zamfirei», care, până la apariția poeziei «Noi vrem pământ!» avea să rămână cea mai cunoscută și apreciată scriere a lui Coșbuc". Coșbuc este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau manualul școlar „Carte românească de citire", anul 1893, în care îi apare primul volum de versuri „Balade și idile".
În anul 1894, în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici, editează revista „Vatra", în care Coșbuc publică poeziile „Noi vrem pământ", „Mama", „Lupta vieții", „In opressores", „Pașa Hassan", „Doina", „Sub patrafir". Colaborează la „Lumea ilustrată", revistă în care publică „Vestitorii primăverii", „Fatma", „Noapte de vară", „Vântul", „Rugămintea din urmă", „La părău", iar în anul 1893, la 28 noiembrie, sub direcția lui Vlahuță și a lui V. A. Urechia, vede lumina tiparului primul număr al revistei „Vieața", la care colaborează și Coșbuc.
În 1893 îi apare prima culegere de versuri „Balade și idile", bine primită de critici și de public. Apariția volumului este menționată în „Românul literar" și în „Moftul român", care anunța evenimentul printr-o notă pusă pe seama lui Caragiale: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac, des și abundent, a apărut, în sfârșit, zilele acestea, și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda, și el va sta, tot mereu, în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând, din ce în ce mai mult, fala limbii noastre românești - un volum de «Balade și idile», de George Coșbuc". Poezia lui „In opressores" „circulă în foi volante printre cititorii transilvăneni".
Într-un articol calomnios, Grigore Lazu, grefier judecătoresc la Piatra, îl acuză pe Coșbuc de plagiat „contestându-i originalitatea" unor poezii din volumul „Balade și idile", avându-i alături (parcă nici nu se putea altfel!) pe Anton Bacalbașa și pe Alexandru Macedonski. Timp de zece ani a fost stârnit acest proces literar. Într-o intervenție, D. Evolceanu protestează, printr-o poziție corectă, în numele „Convorbirilor literare", poziție apreciată de Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga, care i-au luat apărarea poetului ardelean, impresionată fiind și acea apreciere a lui P.P. Negulescu, printr-o scrisoare trimisă, din Berlin, lui Titu Maiorescu: „M-a indignat, în adevăr, peste măsură, infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar".
În anul 1896, „după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, și amarul unor calomnii, la București, la Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, apare volumul de versuri „Fire de tort", cu o notă „referitoare la existența unui proiect de epopee": „De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului și să le leg, astfel, ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și la «Nunta Zamfirei», «Moartea lui Fulger», «Fulger», «Tulnic» și «Lioara», «Craiul din cetini», «Laur bolnav», «Patru portărei» (…) Am părăsit ideea din pricină că am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe".
În 1896 văd lumina tiparului traducerea cărții „Eneida" de Vergiliu, poema „Mazepa", de Byron, comedia „Formeno", de Terentiu (în „Familia"), „Antologia sanscrită" (la Craiova), cu fragmente din Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana, Sacontala lui Calidasa (la București). Pentru traducerea „Eneidei", la propunerea lui Hașdeu, George Coșbuc primește premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei, în 1897.
După dispariția revistei „Vatra", la 1 iunie 1897, Coșbuc preia conducerea revistei „Foaia interesantă", începând și îndelungata activitate la revista „Albina", inițiată de Spiru Haret. Îi ies de sub tipar volumul al doilea din „Balade și idile", ediția a doua din „Fire de tort", publică poeziile „Povestea căprioarei" și „Cântecul redutei", colaborează la „Revista ilustrată". Bolnav, plecă la Karlsbad. Întors, publică, în 1899, „Războiul nostru pentru neatârnare (1877-1878)", „Povestea unei coroane de oțel", poeziile „Cicoarea" (în „Convorbiri literare"), „Pierde vară" („Noua revistă română"), „Nunta în codru" („Tribuna Poporului"), „Faptul zilei" și „Pe dealul Plevnei" („Literatura și arta română"), „O scrisoare de la Muselim-Selo" („Gazeta săteanului"), „Dorobanțul" („Albina"), „Pacea" și „După furtună" („Curierul literar"). La 2 decembrie 1901, sub conducerea lui Coșbuc și Vlahuță, apare revista literară săptămânală „Semănătorul". Revistă în care „văd lumina tiparului, în traducerea lui Coșbuc, fragmente din „Odiseea" lui Homer, mai apoi, după ce scot, la București, acea „Carte de citire pentru școlile secundare și profesionale", partea I, Vlahuță și Coșbuc părăsesc conducerea revistei „Semănătorul". Cei doi, din însărcinarea lui Spiru Haret, „țin la sate conferințe cu caracter cultural-educativ, activitate în care a fost atras și Sadoveanu".
În vara anului 1902, Coșbuc își petrecea câteva săptămâni, la Riva, în Italia. În anul 1904 îi apare cartea „Cântece de vitejie", volumele al treilea și al patrulea din „Fire de tort" și „Balade și idile", precum și traducerea „Georgicelor" lui Vergiliu. În „România ilustrată" publică poezia „Concertul primăverii", iar din anul 1906, de la 1 ianuarie, George Coșbuc, I. Gorun, Ilarie Chendi scot revista „Viața literară", devenită, mai apoi, „Viața literară și artistică", secretar fiind Ilarie Chendi. Coșbuc lucrează o vreme, ca funcționar, la Administrația Casei Artelor, în 1907 terminând traducerea integrală a „Divinei Comedii", a lui Dante, apărută postum, între 1925-1932, sub îngrijirea lui Ramiro Ortiz. În acest an, 1907, poezia lui Coșbuc „Noi vrem pământ!" circula, în foi volante, printre răsculați.
În anul 1908, Coșbuc se reîntoarce în Ardeal, în drum spre Hordou „stă mai multe zile la Năsăud, se oprește la Sibiu, Bistrița și Prislop. În vară, Coșbuc, împreună cu familia, se află, din nou, la Năsăud, „unde se întâlnește cu foștii săi profesori și colegi". La 28 august 1909, ia parte la inaugurarea noii școli din Feldru, făcând parte din Comitetul de organizare a festivităților, unde fiul poetului, Alexandru, a recitat poezia „El-Zorab". Întorcându-se de la Karlsbad, se abate pe la Năsăud și Feldru, iar după ce participă la inaugurarea școlii de la Cața (Târnava-Mare), Coșbuc se duce la Blaj.
În august 1915, în urma unui accident de automobil, moare fiul poetului, Alexandru. „Coșbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează și încetează să mai publice". „O mare nenorocire l-a atins pe George Coșbuc - scria Nicolae Iorga. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă, atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide".
În anul 1916 este ales membru activ al Academiei Române, cu patru voturi din șase, iar la 20 mai (2 iunie), plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, îl alege membru. Vorbind în numele Secției Literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: „Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de români. Primindu-l în mijlocul nostru, consfințim ceea ce opinia publică a hotărât demult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 52 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale. Din punct de vedere clasic - prin urmare esențialmente academic - «Eneida» și «Bucolicele» lui Vergiliu sunt monumente; «Odiseea», tradusă (…), reprezintă o sforțare intelectuală de necrezut, în fine, «Divina Comedie» este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme".
Participând la prima ședință a Academiei, la intrarea sub cupolă este primit cu aplauze și-i salutat de președinte, care-i spune: „V-ați scoborât prin voința voastră la București, între noi, de pe înălțimile frumoase și românești de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicați la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului și distinsului nostru coleg George Coșbuc". Cuvinte la care poetul răspundea: „Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit care luminează și conduce opera Academiei. Vă mulțumesc și dumneavoastră, domnilor membri, că m-ați găsit vrednic să fiu părtaș în mijlocul dumneavoastră, ca să fiu și eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei". Printre cei prezenți se aflau Nicolae Iorga, Barbu Delavrancea, Victor Babeș, Gh. Marinescu.
Continuă lucrul la definitivarea traducerii „Divinei Comedii" și a comentariului despre opera lui Dante.
George Coșbuc se stinge din viață la 9 mai 1918, la București. Funeraliile au loc în după-amiaza zilei de 11 mai, la cimitirul Bellu, fiind înmormântat lângă fiul său, Alexandru, „țara pierzând un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru" - spunea Bogdan Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. Nicolae Iorga, „cel care afirma mai demult că «poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară»", publica un necrolog încheiat cu următoarele cuvinte: „Cel care a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 1877, moare fără a fi văzut, cu ochii, sub steag, pe aceia care au onorat, din nou, sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut". La 14 mai 1918, în ziarul „Lumina", Liviu Rebreanu scria: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici, în țară, dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii…. A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc".
„Coșbuc - scria George Călinescu, cam zgârcit în aprecierile privindu-l pe scriitorul ardelean, în a sa monumentală «Istorie a literaturii române de la origini până în prezent» - nu este numai un desăvârșit tehnician, dar nu rare ori și un poet mare, profund original, un vizionar al mișcărilor sufletești (…), cu un accent ardelean numaidecât evident, inimitabil și tocmai pentru aceea așa de des imitat. El a izbutit, ca și Eminescu dealtfel, să facă poezie înaltă, care să fie sau măcar să pară pricepută poporului și să educe, astfel, la marele lirism o categorie de oameni străini, în chip obișnuit, de literatură."
Sursa: George Călinescu: „Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent"; Al. Săndulescu: „Coșbuc. Fire de tort și alte poezii", Biblioteca pentru toți, 1960; arspoetica.ro; www.georgecosbuc.eu; www.tititudorancea.org. ro.
