Când poetul își devine propriul înger

Dacă aș fi dat o simplă căutare pe net cu numele poetului preferat Nicolae Băciuț, aș fi găsit lesne ultima sa carte, La taclale cu Dumnezeu, Editura Vatra Veche 2016. Am cerut-o printr-un mesaj privat chiar poetului (îndrăzneală nu glumă, din partea mea). Doream nespus să o citesc, fascinată fiind de poezia religioasă a poetului mai sus-amintit și iubitoare a acestui gen poetic în general. Mai citisem poezie scrisă de Nicolae Băciuț, publicată în revista Vatra veche pe care o patronează, precum și pe pagina de facebook, dar o carte întreagă nu mi-a fost dat să am spre lectură, delectare, dar și cugetare la cele înalte ale spiritului.

Inspirației, poetul îi spune stat „La taclale cu Dumnezeu". E un titlu incitant, îndrăzneț.

Știu că această poezie vine de undeva, din eter, dintr-o anumită stare de curățenie sufletească, fiind trimisă atunci când Dumnezeu vrea, unora. Acești fericiți devin vase alese ale Harului divin ce curge din Cer spre ei, pentru a-i face mesageri ai Cuvântului ce zidește.

„N-am stat la taclale cu Dumnezeu decât atunci când a fost voia Lui, fiindcă toate poemele mele sunt scrise în această stare, dintr-un suflu, așa cum ele mi-au fost inspirate, eu nefăcând decât să traduc în cuvinte mesajele pe care le-am primit (Când stai de vorbă cu Dumnezeu)."

În fiecare carte de poezie citită caut filonul acela neprețuit de spiritualitate ce convinge că poezia este dată doar celor aleși. Ea este un talant primit la naștere ce trebuie înmulțit, dar nu oricum, ci spre împreună cuminecare întru Cuvântul ce zidește sufletele. Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, după cum spune psalmistul David, „Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el."(Ps. 8)

„Numai tu nu spui nimic,/ numai tu spui totul/ numai tu ești pleoapă,/ numai eu sunt ochiul,/ numai tu ești iarnă, fără de zăpezi /- eu sunt doar lucarnă când doar ziduri vezi,/ eu sunt trup de aer,/ când tu ești veșmânt,/ eu sunt doar silabă,/ când tu ești cuvânt."/ (Paralele inegale - Năsăud, 10 ianuarie 2014).

Sufletul poetului plutește într-o lume de dincolo de lume, eliberat de trup și parcă mutat în altă dimensiune, cea edenică, visată de fiecare muritor, trăitor al credinței, ce crede că viața nu e doar „un prag uitat de casă" ci o Casă veșnică dintr-o Împărăție mai presus de toate împărățiile.

„Du-te, du-te, /și mă lasă/ ca o streașină de casă,/ ploilor să țin de palme,/ până când,/ sub cer senin,/ foșnetul de aripi calme/ doar pe umeri îl mai țin./ Du-te, du-te,/ și mă lasă/ ca un prag uitat de casă,/ peste care niciun pas/ nu e umbră, nu e ceas./ Du-te, du-te și tot du-te,/ toate vămile-s trecute./ ( Vămi - 30 aprilie 2014)

Sunt în acest volum poeme ce au fost puse pe muzică. Cu acestea am interacționat mai întâi și pot afirma după citirea și chiar recitirea unora care mi-au plăcut în mod deosebit că aproape toate poemele din acest volum ar putea fi puse pe muzică. Aceasta le-ar aduce un plus de popularitate.

Iată un exemplu de text pus pe muzică, deja memorat de mine după o primă ascultare: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ și le-a uitat toate la vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/ ici-colo câte-o cădere./ Pe-aici ai trecut și tu/ și n-ai lăsat nicio dimineață - / ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Față./ Pe-aici trec și eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu./" (Și eu - Satu Mare, 10 mai 2014 )

În poemele acestui volum, nu avem de-a face cu o invocare, căutare a divinității, nici cu incertitudini ori îndoieli. Dumnezeu există, poetul are o relație cu El și dorește marea întâlnire: „Doamne, care ești în cer,/ Doamne din cuvinte,/ într-o margine de ler,/ o să-mi pun veșminte,/ într-o margine de zi,/ o să fiu o zare,/ la nepuse întrebări/ semnul de mirare./ Doamne, care ești în cer,/ Doamne, nu veni la mine,/ într-o margine de ler,/ voi fugi la tine./ (Margine de ler - 19 septembrie 2014)

Este multă curățenie sufletească, credință statornică izvorâtă direct din inimă, fără patetisme și cu atâtea conotații teologie câte sunt necesare, încât eu, cititorul, nu am decât a mă înfrupata din aceste roade ale cuvintelor, coapte la căldura iubirii celei mai presus de toate iubirile, devenite poezii prin Harul divin.

Am scris aceste rânduri cu sfiala și emoția ce mă blochează de fiecare dată, când mă aflu în fața unei vibrații poetice atât de înalte, încât nu îndrăznesc să o cuprind în sărăcia cuvintelor mele.

Îi doresc poetului Nicolae Baciuț nu gloria perenă a acestei lumi (o și are!), ci să ajungă grădinar în Rai (după ce va mai scrie o mulțime de cărți) și să trimită câte o poză cu florile pe care le va îngriji acolo, pentru a ilustra minunatele sale poeme!

„Nu-ți cer nimic,/ de ce ți-aș cere,/ când, Doamne,/ singur știi ce vrem -/ zăpezii cum să-i ceri să fie albă,/ iar ierbii/ cum să-i ceri să fie verde/ și sforii, cum să-i ceri/ să fie ghem?// Nu-ți cer nimic -/ mi-ajunge viața/ din care-mi iei/ câte puțin -/ nici strugurilor nu le ceri/ să fie vin,/ nici soarelui/ să uite dimineața!// Nu-ți cer nimic -/ la Judecata de Apoi,/ din mine/ dacă mă ridic,/ nu voi fi singur,/ suntem doi.// Nu-ți cer nimic -/ Dar dacă, totuși,/ Vrei ceva să-mi dai,/ să mă faci, Doamne,/ grădinar -/ dar grădinar în Rai! (Grădinar, în Rai, 27 ianuarie 2016)

Acest volumul trebuie așezat împreună cu cărțile de rugăciune pentru a citi din el în liniștea nopții, după rugăciunile de seară.

Poemele din cartea La taclale cu Dumnezeu sunt aducătoare de liniște, de lumină în suflet, de îngeri buni și de vise frumoase ce au culorile florilor din Eden.

Lasă un comentariu