Reportaj neconvențional din… China (II)

A doua zi a venit un alt japonez care e doctor în acupunctură, a studiat câțiva ani în China, și acu are cabinet în Japonia. Profu' și nevastă-sa mă îndemnau să-l întreb pe ăla dacă am vreo problemă de sănătate, poate mi-o rezolvă el. În fine, găsesc un moment și-l întreb, așa, în treacăt, de ce am mâinile reci tot timpul chiar și vara. Acela, după un timp de gândire, cică nu știe exact, dar putea să fie trei cauze, dar a ținut să dezvolte subiectul la cină, cum fac japonezii, să discute pe larg în grup problema ALTUIA, și-să și dea fiecare cu părerea. Mi s-a făcut rău, dar, în fine, eram curioasă să aud părerea și sfatul savantului. Mă așteptam la o explicație din aia cum că „Nu știu ce canal energetic este blocat, îți pun 2 ace și te rezolv", sau „Mănâncă planta asta miraculoasă, și te faci bine, bea ceaiul ăsta de boabe de xyz. Când colo.. ce crezi??? Atenție, națiune, și luați notițe, că nu se știe când o să mai prindeți o somitate de asta dând sfaturi gratis, cică. „Cel mai probabil, e de la stress", și tratamentul: „Pentru picioare pune două perechi de șosete", și pentru mâini: „Freacă-ți mâinile timp de 30 de secunde". Și mai fă și niște gimnastică, să pună sângele în mișcare...!!!!!!!! NO COMMENT! Păi sfatul ăsta putea să-l dea și tanti Florica de la țară, fără pregătire în domeniul medical, energetic etc. Deci era clar, să-l mai întreb pe asta ceva.

În fine, în următoarele zile Marele maestru a fost nițel ocupat cu pregătirile pentru petrecerea în cinstea lui, și n-a mai dat pe la sală așa că profu' s-a ocupat intensiv de mine. Am primit un training special pentru picioare, adică am stat în cele mai imposibile poziții, în care mă dureau toți mușchii și toate tendoanele, și la plecare mergeam dezarticulat. Am aflat că întotdeauna poziția corectă e aia în care te dor toate. Dacă nu te doare nimic, înseamnă că stai strâmb, și vine să te corecteze cineva. Și, culmea, ți se spune tot timpul că trebuie să stai relaxat. Dar, după-masă, am reușit să fac un exercițiu complet și profu' a zis că am îmbunătățit foarte mult pozițiile, și că abia acuma am intrat pe poarta taiji-ului. M-am bucurat - măcar atâta - Doamne ajută! Că, de când mă agit! Parcă acuma e mai simpatic profu'.

Ca să nu mă bucur prea mult, am primit și temă, ca, până la sfârșitul săptămânii, să fac un exercițiu complet cap-coadă, în fața grupului cu toți ochii pe mine… așa că azi am purces la luat notițe… dar nu prea știam cum să notez, așa că am improvizat gen „lovește-l pă inamicu' din lateral, vezi la cap, pumnul și piciorul opus, arde-l pe ăla din spate, adună picioarele, bâțâială pe piciorul drept, și chestia cu degetele strânse, și așa mai departe. Ca să vezi ce creativ devii în condiții de stress!

În zilele următoare, chinezii au ocupat sala de sport pentru pregătiri de petrecere, așa că profesorul meu propune să facem trainingul în lobbyul hotelului, unde era un curent teribil, printre picioarele turiștilor sosiți. Toți se miră ce harnici și conștiincioși sunt japonezii. Chinezii își luaseră vacanță de la antrenamente, fiind mai ocupați cu pregătirile pentru petrecere și ceremonie. Pregătirile erau făcute cam în stil comunist, cu bannere, pancarde, decorații, toate aprobate în prealabil de Maestru. Până și adunatul banilor se făcea de față cu el, într-un caiet unde scria fiecare.

Sâmbăta - ceremonia. Îmi plac chinezii. Au simțul măsurii. Au făcut ceremonie scurtuță, au băgat și o pauză, și au trecut la partea a doua, sărbătorirea Maestrului. Un mic discurs, atât din partea lor, cât și din partea lui, pozele de grup, și pe urmă la restaurant. Practic și de bun-simț. Japonezii se mirau cu toate vocalele din lume că, vai, domle, la ceremonie DOAR O PERSOANĂ a ținut discursul festiv. La japonezi ține discurs orice persoană prezentă (spunând practic cam același lucru) și durează enorm.

La restaurant, tot așa, doar un mic discurs de mulțumire din partea lui, și s-a trecut la mâncat și băut. Îmi plac chinezii - au simțul proporțiilor corpului uman. Deși serveau felurile din farfurii mici, le umpleau repetat, fără număr, fără număr. Ca eveniment mai interesant, s-a cântat la microfon gen karaoke, și s-a dansat pe perechi, fără nimic ieșit din comun, trecere de pe un picior pe altul. Chiar am fost invitată la dans de câțiva curajoși. Unul mi-a pupat și mâna, culmea manierelor. Proful meu s-a pilit și m-a luat de mână, să mă ducă să dansez cu Maestrul chinez. Omu' era la masă și nu știa despre ce e vorba. Eu, nici atât, m-am pomenit împinsă să dansez cu Maestrul, care habar nu avea de ce este tras de la masă. Mi-a venit rău! Ăla se tot scuza politicos, eu eram verde, până la urmă a sărit populația cu ochii, camerele și cu telefoanele pe el, și împins-împuns, a trebuit să dansăm, deși el tot mai avea mâncare în gură și mesteca, și îi rămăsese mâncare pe dinți. Noroc că, în toate agitația ăsta, cântecul era deja pe la jumătate, că era penibil să ne bâțâim acolo în uralele mulțimii 3-4 minute în șir. La sfârșitul cântecului, proful nu dădea semne că ar fi vrut să facă ceva deosebit din dansul ăla, așa că am făcut eu o piruetă, ca și când el m-ar fi dirijat. Asta i-a dat gata pe toți cei prezenți. Pe urmă s-a mai înființat un doritor să danseze, care avea niscai figuri, venise cu niște pași potriviți. Fiindcă era destul de lent, am ținut pasul fără probleme. La câte lecții de zumba și salsa am la activ, era și aiurea dacă nu m-aș fi prins. Am fost și rugată să le cânt ceva în română la microfon. M-am scuzat politicos că pleacă lumea acasă dacă mă aude cântând, și nu e cazul să stricăm petrecerea. Omul tot insista, să le cânt totuși. Eu i-am promis că „la anu'" (și la mulți ani).

În fine, în două ore jumate s-a terminat, și am plecat la hotel. Proful și nevasta erau impresionați la culme, cred că a fost show-ul vieții lor. I-am zis profului că așa sunt toate petrecerile obișnuite în România, doar că diferența e că țin până seara, și că prostiile de adunări din Japonia, unde se adună lumea să țină discursuri și când termină participanții cu discursurile, se termină și petrecerea, mi se par plicticoase rău de tot, și alea nu sunt petreceri. Ochii mari și gura mică. Punct câștigat.

Cu profu' am câștigat până la urmă războiul. În afară de antrenamente, i-am arătat, la fiecare pas, că e o altă cale, mai practică și mai șmecheră, să rezolve chestiunile. Ba chiar i-am arătat și o greșeala de matematică în calculele lui de care era foarte mândru. HA!!!! S-a scuzat, a zis că e obosit, moment în care nevastă-sa privea prelung pe fereastră. Asta, ca să se învețe minte să mai facă miștouri. Încă o fază: Profu' a anunțat mândru că el dinainte de căsătorie i-a pus în vedere nevestei că, dacă depășește 50 de kile, el divorțează. Și a trăit femeia toată viața cu stresul ăsta. I-am zis că în alte țări poate fi acuzat de misoginism, și poate să se facă și proces, și să plătească sume importante dacă nevastă-sa face plângere undeva, că are nu știu ce problemă de sănătate de la stresul cauzat de ideea lui. A rămas mască! A zis că atunci e norocos că s-a născut în Japonia. I am zis că da! Că, în alte țări, nu îi lua nimeni de bărbat dacă auzea ideea asta cretină. Ha! Și că, de fapt, a promis la popa, când s-a însurat, că o să fie împreună la bine și la rău. Și că, oricum, și el fumează, așa că și nevastă-sa poate să pună o condiție că, dacă nu se lasă el, îl lasă ea. (Femeile la ei fiind foarte recunoscătoare dacă sunt măritate, bineînțeles că ei nu-i trecuse prin cap chestiunea asta. Ba, mai era și mândră de ce idee strălucită îi trecuse prin cap lui, bărbatu-să) I-am recomandat să nu mai spună altor străini de ideea asta a lui că o să râdă și cu... de el. Că, probabil, acum 100 de ani era o idee revoluționară, dar acu' e ceva ridicol. A rămas mască. Alt punct câștigat.

Altă fază: Profu' tot făcea miștouri de mine, că i se părea că mănânc mult. I-am întors-o că fumătorii nu prea au poftă de mâncare în general.

Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici. Oricum m-am simțit foarte bine în excursia asta și, cu toate tachinările profului, am rămas foarte buni prieteni. Mai ales că, la sfârșit, în avion spre întoarcere, a avut un cârcel îngrozitor la picior, și la început mă gândeam să-i zic: „Vezi, dacă faci stretching în camera zi și noapte, ca un maniac??" Dar pe urmă mi-am dat seama că el, de fapt, era stresat că este cel mai în vârsta, are 70 de ani (ceilalți profesori erau mult mai tineri), în plus, el reprezenta Japonia, și la sfârșitul galei ceremoniei, a fost rugat să execute un exercițiu foarte dificil, complet, în fața grupului de maeștri, pe care l-a executat perfect. Așa că atunci am înțeles și apreciat mania lui, cu exercițiile și în afara trainingului normal.

Concluziile excursiei sunt: M-am distrat, mi-a plăcut foarte mult, am fost centrul atenției, cred că i-am impresionat pe prof și pe nevastă-sa, și pe toți cei prezenți la petrecere, că eram singura fată mai tânără, și europeancă, care venise din Japonia!!! M-am împrietenit cu nenea Kojima foarte mult, mi-am mai dat drumul la japoneză, nivelul de pregătire pentru tai ji din China este net superior, când am fost acum la o lecție de la gym din Japonia mi s-a părut ridicol, mi s-a părut lecție de hip-hop, că băgaseră și muzică pe fundal. În China se face o pauză după fiecare mișcare, să respire omu', să se concentreze la fiecare mișcare următoare, să intre în atmosfera zen. În Japonia totul se desfășura cu viteză, nici nu știai când a început, că și s-a terminat și cu muzica pe fundal. I-am transmis profesorului că ce se face în Japonia nu e tai ji, e hop-hop.

(Sfârșit)

 

Prof. univ. Adriana Stoica, director executiv al Camerei de Comerț a României din Japonia, Universitatea din Tokyo

Lasă un comentariu