DORUL DE UNITATE

Cu pași grăbiți ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918. La Chișinău se simte aidoma mai multor activități ce vor comemora evenimentul istoric. Unii din cetățeni, cei mai creduli, își imaginează că, în acel moment, în acea zi de 27 martie 2018, vom prăznui dublu, vom comemora centenarul evenimentului interbelic, apoi îl vom actualiza. Astăzi e greu de făcut asemenea prognoze. Chiar dacă trăim evenimentul formării unui alt „Sfat al Țării 2", totuși, politicul actualei Republici Moldova se perindă spre alte tărâmuri.

Greșeala pe care o trăim astăzi este evenimentul petrecut în anul 1990, când am obținut juridic independența față de URSS. Astăzi este greu de reparat această gafă politică. Am obținut, de fapt, o independență de jure, ca de facto, totuși, suntem dependenți de Federația Rusă. De ce? Pentru că mulți din actorii politici trăiesc nostalgia comunismului, chiar dacă fac parte dintr-un partid politic numit „democratic", sunt copiii fostului regim, sunt creatura colhuzurilor și a sovhozurilor în care prosperî minciuna și diabolicul. Mai mulți deputați ai primului Parlament al Republicii Moldova au recunoscut faptul că independența din 1990 a fost o mare greșeală, dar, în vâltoarea amenințărilor din 1989-1991, imediatul război de pe Nistru i-a înfricoșat și nu au mai propus spre vot reactualizarea marelui eveniment istoric din 1918. Nici nu se putea altfel. Alți deputați au remarcat că nici România nu era gata să ne primească atunci, se confrunta și ea cu problemele postcomuniste.

Vorbind din perspectiva istoriei, Basarabia a fost prima provincie din Principat care a solicitat unirea cu Patria-Mamă. Din cei 105 deputați ai Sfatului Țării de etnie română care au votat unirea, 74 au fost școliți în Seminariile Teologice de la Chișinău sau Cernăuți. Gândirea unității naționale era intercalată cu unitatea ecleziastică. Iar emanciparea națională pornește de la cunoscutul filantrop Vasile Stroiescu, ctitor de multe biserici, care, în aprilie 1917, fondează Partidul Național Moldovenesc. Astăzi trebuie să recunoaștem cu toții că evenimentul din 1918 a pornit de la altare.

Cei mai nemulțumiți de regimul de rusificare au fost slujitorii cultului, deoarece erau strict obligați ca serviciile divine să se oficieze în limba slavonă, nici măcar în rusă. Nemulțumirile românilor din Basarabia le adunau preoții de la satele românești. Pe de altă parte, extinderea cu pași rapizi a curentului pretins confesional ortodox „inochentismul" a urgentat lupta slujitorilor cultului pentru aducerea limbii române în serviciul divin public. Inochentismul avea o mare priză la cetățeni pentru faptul că toate serviciile se oficiau în limba română. Unii din preoți au ripostat deciziei țariste și, pe răspundere proprie, au început a oficia toate serviciile în limba poporului, ba, mai mult, au organizat la biserică școli de educație românească. Aceste evenimente nu au rămas fără jertfe.

În noaptea de 17 spre 18 august 1917, în satul Costești, în apropierea Chișinăului, a fost asasinat protoiereul Dumitru Baltaga, pentru faptul că slujea Domnului și poporului în limba română. Ca apoi, mai târziu, doar peste trei zile, să fie asasinați voluntarii politici pro românești Andrei Hodorogea și Semion Murafa. Au fost asasinați în via Episcopiei de pe strada Viilor. Anume în această perioadă se naște cea mai frumoasă odă a limbii române, „Limba noastră", scrisă de preotul-martir Alexei Mateevici. Sunt multe mărturii care denotă faptul că Unirea din 1918 a pornit de la altare.

Din 1990 până astăzi au încercat să reunească Țara mai multe categorii de cetățeni. La început au pornit scriitorii, au facut o unire în poezie și proză. Au adus acasă alfabetul latin și dulcele grai românesc. Fără succes au încercat unii și din politicieni, care au compromis idealul unității naționale. În fond, astăzi, cetățenii din Republica Moldova sunt îmbibați cu multe și diferite stereotipuri despre România. Rusificarea noastră s-a făcut cu pași rapizi și grei, dar spulberarea stereotipurilor se lasă așteptată. Chiar dacă se fac cozi la Consulatele României pentru a primi cetățenie românească, redobândirea gândirii unității naționale încă nu a început. Mai mult, se nasc foarte multe curente politice și culturale care ne propun o altă formulă a unității: formula moldovenismului. Aceștia doresc o „unitate națională moldovenească" și aduc ca argument „Să refacem Moldova lui Ștefan cel Mare". Toți cetățenii moldoveni, unii din ei având și cetățenie română, luptă sub acest steag al moldovenismului, care face diferență între moldoveni și români. Iar pe întreg teritoriu Republicii vom observa, scris pe garduri, plăci de beton, pe la stații etc., unele strigăte interioare ale poporului român junior „Moldoveni deci Români", „Limba moldovenească - limba română", desenată pictograma României Mari etc. Curentele moldovenismului au fost foarte active pe parcursul anului 2012, comemorând 200 ani de la alipirea Basarabiei la Imperiul Țarist, iar noi, românii, am avut un an de doliu. Tot în acea perioadă au reușit să editeze o porcărie de dicționar, numit „Dicționar moldovenesc român", o altă infuzie diabolică nu s-a găsit. Curentele moldoveniste au redirecționat vectorul unității naționale, iar gândirea poporului a fost bulversată.

În pofida tuturor evenimentelor care s-au petrecut, care sunt, și care vor veni, avem o singură soluție de a ne uni cu Țara. Actualizarea evenimentului din 1918 se va face tot de la altare. Credibilitatea Bisericii în fața poporului își menține încă poziția. Tot din mijlocul Bisericii se vor naște fii care vor lupta pentru unitatea națională și ecleziastică. Incapacitatea politică, economică, în care ne aflăm astăzi ne îndreaptă spre București. A demonstrat istoria anilor de independență că noi nu ne putem descurca singuri. Cea mai mare porblemă la nivel etnic este alterarea noastră morală și națională, iar din acestea se nasc crizele economice, politice etc.

Sursa care va aduce Lumina este Biserica. Cei care vor opera cu Lumina sunt Sfinții Români. Se simte nevoia unor lacrimi de pocăință a poporului în față Mântuitorului Hristos pentru cei 50 de ani de lepădare de Dumnezeu. Se simte nevoia lacrimilor de pocăință în fața Sfinților Români pentru că am scuipat în Biserica Neamului nostru, în fața Eroilor neamului, ostași și mărturisitori din temnițele comuniste, pentru faptul că am trădat și vândut idealul național și spiritual. Trebuie să ridicăm biserici închinate Sfinților Români, trebuie să ridicăm Troițe închinate eroilor de la Cotul Donului, celor peste 350 de preoți români din Basarabia împușcați sau deportați în perioada anilor 1940-1944, trebuie să ridicăm monumente românilor deportați sau morți în timpul foametei organizate, trebuie să restabilim monumentele românești din perioada interbelică.

Neamul românesc în momente de criză a ridicat simboluri, așa a făcut Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, așa a făcut Voievodul martir Constantin Brâncoveanu, așa au făcut cei care au votat Unirea la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Drept simbol al unității naționale, în perioada interbelică, Basarabiei i-a fost oferită Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena" din orașul Bălți, iar Ardealului i s-a dăruit Catedrala „Adormirea Maicii Domnului" din orașul Cluj. În prezent, cu toții suntem martorii restabilirii unui alt simbol al unității naționale și bisericești: Catedrala „Mântuirii Neamului" de la București - capitala tuturor românilor. Uitarea acestor evenimente, a acelor jertfitori ucide, nepăsarea ucide... ucide lent.

Cu harul lui Dumnezeu, cu intermedierea Sfinților Român,i și nemijlocit cu îngenuncherile poporului, sperăm că, odată cu sfințirea Catedralei „Mântuirii Neamului", vom consfinți deplin actul unirii naționale. Unitatea națională este în planul divin și în mâinele noastre.

Lasă un comentariu