Din tabloul șocant al muncii - denumit „Al ocupării și al șomajului" -, problema cea mai spinoasă o constituie, potrivit analiștilor economici - rata de ocupare a forței de muncă. În planul general, luând în calcul populația între 20 și 64 de ani, conform statisticilor, rata în România este de 58 la sută. Mică, foarte mică. Este la depărtare de 12 puncte procentuale de ținta națională de 70 la sută, stabilită potrivit Strategiei Europa 2020. Extinzând însă analiza pe categorii de vârstă, rata de ocupare plutește în necunoscut, fiindcă nu știm cu precizie câți români sunt ocupați în țară și câți în câmpul muncii mondial.
O rată relativ bună, urcând chiar peste ținta națională de 70 la sută din programul pentru 2020, o găsim la categoria de vârstă de 25-54 de ani. Aici, rata de ocupare - ne spun statisticile - este de 73,3 la sută. Asta, ca aproximație. Căci este firesc să presupunem că tocmai la această categorie, incluzând persoanele cu cea mai mare putere de muncă, media să fie bună, dar e îmbunătățită de… cei plecați afară, la polul opus se află drama multora dintre persoanele cu vârste cuprinse între 55 și 64 de ani, de care angajatorii se cam feresc. Cine ajunge în șomaj, la peste 55 de ani, cu greu mai găsește un angajament. De aceea, aici, rata de ocupare este de numai… 39,3 la sută. Celelalte persoane, până la 100 la sută, ce fac, cu ce se ocupă?
Or, atunci revine întrebarea: cum să ajungă oamenii la bunăstare, la creșterea puterii de cumpărare, la alți indicatori - nominalizați de Eurostat - ca relevanți pentru o țară?! Cum să nu plece românii afară?
Oportunități există, nu și competență și preocupare!
Deși piața forței de muncă are probleme, România ar putea să nu aibă atâția șomeri ca în prezent, nici ca mii și mii de oameni (tineri, mai ales) să-și ia… lumea-n cap. Cu toate acestea, piața forței de muncă are, încă, probleme grave. Cele mai mari dificultăți le au la angajare tinerii, pe care învățământul românesc nu-i ajută să se încadreze în cerințele pieței. Potrivit specialiștilor în domeniu, principalele măsuri care ar trebui luate pentru rezolvarea problemelor ocupării sunt recalificarea și reconversia profesională, în funcție de cererea de pe piața forței de muncă.
Pe de altă parte, o soluție salvatoare pentru pregătirea forței de muncă din România ar fi proiectele europene, însă accesarea lor se lasă așteptată. Și banii nu sunt puțini, câtă vreme, 4,3 miliarde de euro este valoarea fondurilor structurale pentru dezvoltarea resurselor umane pe care România le-ar fi putut accesa până în anul 2013. Dar 2013 a trecut, iar, deși au fost depuse mii de proiecte europene, nu au trecut de evaluare nici măcar jumătate din ele. Vina o poartă - conform ministrului Muncii - oamenii care lucrează cu aceste proiecte, cărora le este frică să le avizeze, pentru a evita astfel eventualele explicații date la Curtea de Conturi sau plângeri la DNA.
Însă nici legislația muncii nu este adaptată la nevoile de dezvoltare și la realitățile economice românești. Există, încă, numeroase dispoziții lacunare, confuze sau contradictorii, care complică viața angajatorilor și a managerilor de resurse umane și care, nu de puține ori, pun în dificultate instanțele de judecată în sutele de litigii de muncă care apar ca urmare a unui cadru de reglementare deficitar, sunt de părere factorii de resort.
Or, toate aceste deficiențe, cât și rigiditatea funcționarilor, determină ca piața muncii din România să sufere, iar rândurile șomerilor să se îngroașe.
Din păcate…
