La aproape 60 de ani, dator să ia cele din urmă dispoziții, regele Carol I își scria testamentul. Redăm câteva fragmente apărute în „Universul", la 30 septembrie/12 octombrie 1914: „Alcătuind acest testament gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat și care a avut deplină încredere în mine. Viața mea era așa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată țară, că doresc să îi las, și după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie și de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.
Zi și noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziție vrednică între statele europene, m-am silit ca simțământul religios să fie ridicat și dezvoltat în toate straturile societății și ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca țintă numai interesele statului (...) Având o nemărginită încredere în Dumnezeu și în bunul-simț al credinciosului meu popor, încurajat și sprijinit de fruntașii țării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoștință și o vie afecțiune, am reușit să ridic, la Gurile Dunării și pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată și cu toate mijloacele spre a putea menține frumoasa sa poziție și a realiza odată înaltele sale aspirațiuni.
Succesorul meu la tron primește o moștenire de care el va fi mândru și pe care el o va cârmui, am toată speranța, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Totul pentru țară, nimic pentru tine!». (...) Trimițând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca generațiile viitoare să-și amintească, din când în când, de acela care s-a închinat, cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit așa de fericit. Pronia cerească a mai voit ca să sfârșească bogata mea viață, am trăit și mor cu deviza mea, care strălucește în armele României: «Nihil sine Deo» («Nimic fără Dumnezeu!»). (...) Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste și căreia i-am închinat toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.
Doresc corpul meu să fie îngropat lângă Biserica Curții de Argeș, reclădită de mine, și care poate deveni mormântul dinastiei române (...).
Galeria mea de tablouri (...) va rămâne, pentru totdeauna și de-a întregul, în țară, ca proprietate a Coroanei României.
Înălțând rugăciuni fierbinți către Atotputernicul, ca să ocrotească de-a pururi România și să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin, cu smerenie, înaintea voinței lui Dumnezeu și iscălesc cea din urmă hotărâre a mea: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!".
După cum putem lesne constata, regele Carol I folosea, în testamentul lui, sintagmele „iubitul meu popor", „de Dumnezeu binecuvântată țară", „interesele statului", „i-am închinat inima", toate sub deviza: „Totul pentru țară, nimic pentru tine!", iar în final, neamț fiind, își încheia rândurile cu ultimele cuvinte din Tatăl Nostru: „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!". Oare câți dintre guvernanții români, marii puternici ai clipei de azi, mai gândesc și procedează astfel?
Cine era „succesorul meu la tron", cum regele Carol I scria în testamentul lăsat? Era principele Ferdinand, care a ajuns pe tronul României în urma unui concurs de împrejurări. Carol I nu avea copii, așa că, „în lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern - Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestuia." Fratele mai mare al domnitorului Carol, principele Leopold, a refuzat oferta, iar Wilhelm, „nepotul cel mai în vârstă al lui Carol I, nu a primit nici el propunerea de a deveni moștenitor al Tronului României", de acord fiind să primească această demnitate „principele Ferdinand, cel de-al doilea fiu al lui Leopold."
Acestea au fost împrejurările în care, „la 1 Decembrie 1880, Adunarea Deputaților a votat legea prin care Ferdinand devenea moștenitorul Coroanei României". Cu studii liceale, militare și universitare în Germania, în 1889, Ferdinand s-a stabilit în România, pasionat de literatură, muzică, teatru, urmând lecții de limba română, de istorie și de geografie, avându-l profesor pe marele istoric Nicolae Iorga. „La seratele oferite de regina Elisabeta", o cunoaște pe poeta Elena Văcărescu, cu care se logodește, însă guvernul lui Lascăr Catargiu se opune căsătoriei.
Timidul principe se îndrăgostește de „Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii" și, cucerit de frumusețea celei de doar 17 ani, la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, are loc căsătoria. Rodul căsătoriei a fost un băiat Carol, viitorul rege, asigurându-se, astfel, succesiunea la tron, spre marea bucurie a lui Ferdinand I. Au urmat alți cinci copii: Elisabeta, Marioara, Nicolae, Elena și Mircea.
„Ferdinand a fost la un pas de a-și pierde calitatea de moștenitor al tronului", în urma deciziei lui Carol I, care, afectat de faptul că „La Consiliul de Coroană, din 21 iulie/3 august 1914, nu i s-a acceptat propunerea ca România să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria", cerea secretarului său „cuvântarea pentru abdicare", ceea ce „semnifica retragerea dinastiei de Hohenzollern de pe Tronul României". Întâmplarea face ca „peste două zile, Carol I să înceteze din viață, neputându-și duce la îndeplinire decizia luată."
Astfel, „la 28 septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand devenea regele României", „pentru cei mai mulți un necunoscut", cum scria Nicolae Iorga. După depunerea jurământului, Ferdinand „a dat asigurări că va fi «un bun român» că, nu se va opune voinței naționale" în privința „atitudinii față de cele două tabere aflate în război (Antanta și Puterile Centrale)."
A fost și un prim moment, în care regina Maria, prezentă cu copiii lor la ceremonie, a câștigat simpatia deplină a celor prezenți.
De o „timiditate bolnăvicioasă" - cum îl caracteriza I. G. Duca -, lui Ferdinand „nu-i plăcea să țină discursuri, să comande, să asculte cuvinte elogioase la adresa sa", o atitudine care se deosebea radical de cea a lui Carol I, încât, spunea Constantin Argetoianu, „distanța între suveran și omul de rând a dispărut", lăsând câmp de manifestare reginei Maria, „de mare ajutor pentru el, mai ales în momente dificile pentru țară", avându-i aproape pe Ion I. C. Brătianu și pe Barbu Știrbey.
În noaptea de 14/15 august 1916, de Sfânta Maria, Praznicul Adormirii Maicii Domnului, regele Ferdinand s-a pronunțat la Consiliul de Coroană, pentru intrarea României în război, dând celebrul Ordin de zi, prin care se adresa românilor și ostașilor: „Români, Războiul care, de doi ani, a încins, tot mai strâns, hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că, pentru viitor, numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiință națională: ziua unirii lui (...). De noi atârnă astăzi să-i scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuțile, în vitejia noastră stă putința de a reda dreptul ca o Românie întregită și liberă, de la Tisa până la Mare, să propășească în pace, potrivit datinilor și aspirațiilor gintei noastre (...).
Ostași, v-am chemat să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde... Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm însă greutățile și, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbânda va fi a noastră. Arătați-vă, deci, demni de gloria străbună! De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi".
În acea noapte, Oștirea Română intră, prin trecătorile munților, în Transilvania, fluturând Tricolorul sub cântecul-îndemn - „Treceți, batalioane române, Carpații!".
O decizie importantă, „spre indignarea lui P.P. Carp", care a ținut să-i amintească faptul că „el este, totuși, un Hohenzollern!". Dar „interesele României nemergând alături de cele ale Austro-Ungariei și, în consecință, cu ale Germaniei", Ferdinand i-a răspuns: „Domnule Carp, știu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi amintești dumneata! Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aș ezita să adopt opiniile dumneavoastră (...) A trebuit să-i impun inimii mele tăcere, asta nu a fost ușor; cu sufletul torturat, am luat hotărârea față de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul țării mele."
Iar în „Proclamația către țară", „semnată de rege și de membrii guvernului", se spunea: „Înaintașii noștri au reușit să întemeieze statul român prin unirea Principatelor, prin Războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să îmbogățim opera lor, închegând, pentru totdeauna, ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților."
Au urmat „victoriile inițiale în Transilvania, înfrângerea din toamna anului 1916, retragerea în Moldova", apoi, „în calitate de comandant al trupelor române", după reorganizarea armatei și bătăliile de la Mărăști, Mărășești, Oituz, a elogiat eroismul ostașilor români din vara anului 1917. „Cu mândrie mă uit la voi și vă aduc mulțumirile mele călduroase și recunoștința mea - spunea în Ordinul de zi din 12/25 august 1917 - ofițerilor și trupei care v-ați purtat atât de bravi."
Revenind din „pribegia războiului", din Moldova, în ziua de 1 Decembrie 1918, cu prilejul festivităților de la București, suita regală fiind întâmpinată de primul ministru, generalul Coandă, de membrii Guvernului, de generalii Prezan și Berthelot, de ofițeri români, francezi și englezi, sub steagurile fluturând, regele Ferdinand a rostit o însuflețitoare cuvântare, cuplul regal a trecut pe sub Arcul de Triumf, monument improvizat la intrarea în București. Se aruncau flori, steaguri erau la geamuri. Un sobor de preoți a binecuvântat întoarcerea Casei Regale, „întâmpinată cu pâine și sare, urmând slujba de la Mitropolie, apoi generalul Eremia Grigorescu i-a înmânat regelui Ferdinand cartea de mareșal al României".
Cu repulsie față de „patimile și jocurile politice", cu teamă față de bolșevismul sovietic, agresiv, timidul Ferdinand își apăra, în continuare, principiile.
La 15 octombrie 1922 au loc serbările de la Alba Iulia, deschise cu un Te Deum în noua Catedrală, cea a Reîntregirii, și încoronarea, regele Ferdinand punându-și pe cap singur coroana, apoi așezându-o pe cea a reginei. Punându-și pe cap coroana de oțel, făurită dintr-un tun de la Plevna, spunea: „Mă închin, cu evlavie, în fața memoriei celor care, în toate vremurile și pretutindeni, au asigurat unitatea națională." Totul, cu participarea trimișilor străini din 21 de state. „A doua zi, serbarea a continuat la București, cu ceremonia de la Arcul de Triumf, Te Deum-ul de la Mitropolie, prânzul din Parcul Carol, cu participarea celor 10.000 de primari, masa festivă de la Cercul Militar.
Apoi, alături de regina Maria, face vizite diplomatice în Franța, Elveția, Belgia, Marea Britanie, Iugoslavia, Polonia. Unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Banatului și a Transilvaniei cu România, „cel mai important act național din istoria poporului român, România întregită, s-a înfăptuit sub domnia lui. El era întregitorul, încoronat ca rege al tuturor românilor".
Numit de români „Ferdinand cel loial", dar și „Regele țăranilor", devotat țării sale, a acționat „pentru înfăptuirea idealului național" al românilor. Șters din evidențele familiei, Wilhelm al II-lea „i-a retras gradele militare și decorațiile, a fost excomunicat de Papa, deoarece și-a botezat toți copiii în religia ortodoxă", el, rege al României, spunea: „Dinastia mea este română!". „Vi se va da pământ!" - se adresa el țăranilor. Și, în urma exproprierilor și a reformei agrare din anul 1921, țăranii au primit pământul promis.
În urma ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, „la 1 Decembrie 1925, mitropolitul Elie Miron Cristea primește cârja - simbol din partea regelui Ferdinand, fiind primul patriarh al României".
În timpul domniei sale, Ferdinand I a militat pentru crearea unor instituții naționale și pentru modernizarea societății românești, având la bază concepția liberală „Prin noi înșine", a fost împotriva „vrajbei dintre liderii politici", chemându-i la masa tratativelor, sprijinindu-se pe Ion I. C. Brătianu - acea „zodie bună a României!".
În cei 13 ani de domnie, „România a ajuns de la 7,7 la 17,1 milioane de locuitori și de la 137.000 de kilometri pătrați la 295.000, pe locul al optulea în Europa, după numărul de locuitori, și al 10-lea după suprafață, într-o Românie Mare, ceea ce-l făcea pe Ion I. C. Brătianu, colaboratorul lui principal, să exclame; „Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării" și „neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne, pentru totdeauna, regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea și liniștea", conducând „o Țară întregită (România Mare)", ca „rege al tuturor românilor." Atașat valorilor naționale, a fost ctitorul reconstrucției, după Primul Război Mondial, prin ridicarea unor clădiri publice, repararea vechilor mănăstiri, organizarea Consiliului Tehnic Superior, în colaborare cu marele profesor, inginerul Anghel Saligny, grijă față de cheltuirea banului public, înființarea Școlii Politehnice din București, înălțarea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, „simbolul Marii Uniri și al încoronării, împlinire, peste veacuri, a ctitoriei lui Mihai Viteazul", unde, la 15 octombrie 1922 „a avut loc actul public al încoronării".
Întregirea neamului a însemnat pentru Ferdinand I un amplu program de construcții școlare, costând 962.532.000 de lei, reconstruirea întregului local al Liceului „Sfântul Sava", noua zidire a Liceului „Mihai Viteazul", înființarea Școlii Politehnice din Timișoara, mărirea și dezvoltarea Universității din București. „Voi contopi, astfel, existența Țării cu a mea: în mine veți găsi un coleg mândru de a conlucra la tot ce va da tărie și strălucire patriei noastre neatârnate", spunea regele Ferdinand I. Nedorind să apară mereu în prim-plan, ca rege, preferând discreție, cum spunea Nicolae Iorga, Ferdinand și-a continuat munca de reformator, lăsând acel nume bun în memoria românilor și a viitorului unei Românii pe care el a iubit-o și a apărat-o!
Ferdinand I, Întregitorul, a fost chemat la Domnul la Sinaia, la 20 iulie 1927, după o boală necruțătoare - cancerul, fiind înmormântat, cum el și-a dorit, în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, „alături de înaintașul său Carol I." S-au făcut auzite clopotele tuturor bisericilor Bucureștiului. Coroana regală, din oțelul turnurilor Plevnei, și bastonul de mareșal au fost purtate de generalii Constantin Prezan (care s-a acoperit de glorie pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial) și Gheorghe Mărdărescu (cel care, în august 1919, a fugărit bandele roșii, ale Republicii Sfaturilor Ungariei, conduse de Bela Kun, omul lui Lenin, care au atacat tânăra Românie Mare, până pe Tisa și în chiar inima Budapestei). Sicriul, acoperit cu Tricolorul românesc, așezat pe un afet de tun tras de șase cai, era urmat de familie, oficialități române și din străinătate, de zeci de mii de oameni. În Piața Gării de Nord a avut loc parada funerară, iar la 23 iulie 1927, „după slujba religioasă, regele Ferdinand a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș."
Sursa: „Magazin istoric" (octombrie 2014). Mulțumiri domnilor prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Nicolae Noica și Niculae Cristea, cărora le aparțin citatele din acest editorial.
