Sosirea (20 februarie)
Am ajuns, cu bine, fără probleme, fără nicio durere de cap sau de nas pentru Saggu. Vila e curată, nouă, 25 (dolari pe noapte), personalul e prietenos şi ştie să se facă util, sunt foarte bine echipaţi. Abia am menţionat că vrem să curăţăm geaca lui Saggu, că au venit cu lista de preţuri de la o spălătorie şi au pus mâna pe telefon să-i cheme. Putu, prietenul nostru indonezian, transmite salutări şi urări la toată lumea. Ne-am adus aminte de momentele de anul trecut şi celebra fază cu fructul „interzis" al lui Marius, când alerga toată lumea pe plajă cu fructul ăla mirositor, să se ascundă undeva...
A doua zi, la mic dejun prietenos şi relaxat, am aflat obiectivele turistice din zonă şi că, în faţa vilei, clădirea aia cu gard înalt, e Închisoarea...
Mutarea (din serai)
Ne-am mutat urgent! Proteste şi incendiu la închisoare, chiar în faţa vilei. Am plecat urgent.
Suntem cazaţi la „Novotel"! (21 februarie)
Ne simţim exact ca acum un an, 21-22 februarie, la „Novotel", sosirea noaptea. Ce romantic!
A fost tare chestia de azi-noapte. Eram la masă, afară, la o bere, în faţa pensiunii, cu băiatul cu vila, cu Putu, şi Saggu tocmai le povestea că în prima noapte a visat că evadase un deţinut şi n-a putut dormi ca lumea.
Tipul cu pensiunea începe să dea asigurări că e imposibil să sară cineva gardul ăla aşa înalt, că au pază etc., şi sârmă electrificată...
Exact când zicea de sârmă electrificată, trecea o pisică pe gard. Şi Saggu îi zice, râzând: „După cum merge pisica aia liniştită, nu cred că e electrificat pe acolo". Tipul cu vila: „Ei, poate nu-i dau drumu' tot timpul, doar la urgenţe…".
Între timp se auzeau nişte zgomote, vorbărie, dinspre închisoare. Saggu zice: „Da ' ce s-aude? " Putu: „Parcă se bat unii în închisoare".
Tipul cu vila: „Nuuu, da' de unde! Poate au nişte activităţi comune, joacă baschet sau ceva, şi unii fac galerie"...
Se continuă berea.... Saggu (fără nicio intenţie) tot îl întreba pe ăla cum naiba i-a venit ideea să deschidă pensiunea tocmai în faţa Închisorii, că, dacă aud turiştii de chestia asta, nu mai vine nici cucu la el.
Ăla: „Păi nu, că, din contră, pentru localnici sună foarte bine să stai lângă Închisoare, că e păzit, securitate, poliţie, nu aşa circulat, nu-s vânzători ambulanţi, să se lege de turişti…"
Saggu iar pedala pe aceeaşi temă: „Poate pentru localnici aşa o fi, dar pentru turişti, dacă află că peste drum clădirea aia e închisoare, o întind urgent!"
Ăla, iar: „A, nu, că, de fapt, turiştii sunt la low budget, nu le pasă de frumuseţea peisajului, că doar lasă genţile şi vin la dormit. Nu se interesează ce se vede de la geam, ce e peste drum..."
Între timp zgomotele se înteţeau, eu fac mişto: „Dar ce meci de baschet e ăsta, noaptea, pe la 11,30?!! Au meci în nocturnă?
N-o fi chiar rău la închisoare, dacă-i lasă să-şi facă de cap la ora asta"… Proprietarul râde.
Putu dă să zică ceva, dar se opreşte brusc (pe urmă ne-a zis că proprietarul vilei îi făcea semne discrete, să tacă din gură).
Pe urmă, un grup de oameni cu bâte în mână aleargă pe stradă, strigând ceva... Proprietarul e deja cocoţat pe gard, să vadă ce e. Se duce şi Putu, că ăştia treceau pe lângă maşina lui, se duce şi Saggu, de curiozitate... Când dau şi eu să urc pe postament, să scot capul deasupra gardului, tipul cu hotelul îmi zice să intru în casă urgent, şi aproape îl împinge şi pe Saggu. Pe urmă zice ceva, că se bat unii pe stradă.
Putu dă să bage maşina în curte, să nu o zgârie careva, că nu i-o plăteşte nimeni, dar pe urmă se răzgândeşte, că de frică îi tremurau picioarele, şi nu nimerea să dea cu spatele, să bage maşina în curtea vilei, şi o duce la capătul străzii, la 2 km de casa ăluia, vine pe jos înapoi.
Eu merg sus la etaj, şi de acolo se vedea clar că nu sunt doar nişte localnici care se încaieră, sunt unii care strigă ceva, protestează în faţa Închisorii, la colţul străzii. Când am văzut că iese un fum mare şi gros din clădirea Închisorii, exact peste drum, că deţinuţii au dat foc la clădirea Închisorii, am împachetat urgent, ne-a scos pe uşa din dos, şi fuga-fuga cu genţile. Putu fugea cu geanta aia mare a noastră de voiaj pe cap (cum cară femeile la ţară coşuri pe cap), şi noi, restul, şi fuga-fuga 2 km, cu alte genţi şi bagaje, până la maşină şi... am ajuns la „Novotel", exact ca acum un an!
Frumos, cald şi bine, a doua zi am aflat că protestul deţinuţilor în Închisoare a fost ceva dat la tv pe CNN, au scăpat unii de acolo, i-au prins câteva ore mai târziu, încăierări pe stradă şi altele, dar până la urmă a fost oprit de poliţie. Şi că, de fapt, aia e o închisoare pentru 300 de persoane, dar sunt mai mult de o mie de persoane acolo, aşa că..se mai întâmplă!
Ne pregătim pentru cina romantică din 23 februarie, de la Intercontinental.
Cina romantică (23 februarie)
După machiajul, manichiura şi coafura aranjate de Yuli la „Novotel", mergem la Intercontinental, că de mult vroiam, frate, să vedem şi noi ce-i cu „Intercontinentalul" ăsta, de-l laudă toată lumea. Am fost primiţi de responsabil cu sute de plecăciuni, temenele, politeţe, zâmbete. Aveam doi fotografi aranjaţi în avans, „for romatinc photo session", ne-au pus ăia să mergem pe plajă de colo-colo, să ne plimbăm, cu tocurile în nisip, să facem poze spre amintirea evenimentului, ba ţinându-ne de mână, ba în braţe, ba pe genunchi, când separat, când împreună, mi se umpluseră pantofii de nisip, ziceam: „Hai, gata, eu cred ne-am pozat destul, hai să ne aşezăm la masă!". Credeam că pleacă, nu, frate, de unde? Aia vroiau să ne pozeze şi când mâncam! Mi s-a făcut rău, le-am zis: „Lasă-ne, domle, în pace, unde ai mai văzut dumneata poze romantice când duci la gură sau cu gura plină de mâncare, mestecând?" Şi i-am expediat. Şi bine am făcut că i-am expediat, că ăia nu taxau pe şedinţă, taxau pe timp, aşa că lor le convenea să ne tot plimbe pe acolo şi să ne fâţâie de colo-colo. De chestia asta, cu taxatul pe timp, am aflat abia când am văzut nota de plată, în ultima zi de excursie, de am întrebat dacă în banii ăia primim şi drepturile de proprietate pe plaja unde ne-am plimbat, nu doar pozele. Urmează partea cea mai importantă (pentru mine), şi anume mâncatul propriu-zis.
Dom'le, nu ştiu cum au unii impresia că o cină, cu cât e mai lungă, cu atât e mai romantică. Ne cădeau ochii în gură de somn, şi nu mai veneau odată felurile de mâncare. În gândul nostru: „Dar, hai, frate, cu mâncarea aia odată, că am epuizat toate subiectele de discuţie, presupuse să se discute la asemenea întâlniri: marea, cerul, stelele, locaţia, florile" etc. Începeam să căscăm şi începeau să ne deranjeze scaunele alea elegante, dar foarte incomode, chelnerul era mai neatent decât ăla de la „Novotel", îşi mai verifica mobilul prin spatele nostru. Saggu s-a dus la toaletă şi chelnerul era neatent, aproape nici nu l-a văzut, ne gândeam: „Vezi, poate le facem o surpriză şi plecăm fără să plătim, ca să se înveţe minte altădată să caşte ochii la client". Mă rog, când a venit, mâncarea era bună, multă, nu reuşeam să terminăm porţiile. Spre terminare, chelnerul dispăruse. Trebuia să ne agităm pe acolo, să facem semne cu mâinile în aer, să vină cineva să ne aducă nota, până nu ne plictisim complet. Serviciul, sub aşteptări, mâncarea normală, dar nimic memorabil, cu prăjitură festivă la sfârşit, pe care am împachetat-o, că nu mai avea loc. Aranjamentul, peisajul şi muzica live la gamelan, foarte liniştitoare, din fundal, au salvat cumva evenimentul.
Când am ajuns în cameră la „Novotel", obosiţi, a avut loc surpiza!!! Yuli ne-a pregătit un imens buchet de flori şi un tort, din partea familiei ei!!! Asta, da, surpriză!
Am împachetat prăjiturile, pentru copiii lui Putu, că a doua zi mergeam cu familia lui la Bali Zoo Park, să facă o plimbare cu elefantul, şi la Cofee-Agro Farm.
Întâlnirea cu AJI - brahmanul (business-man)
Suntem bine, ne-am mutat de la „Novotel" la o vilă a unui nene prezentat de Adi (Bulgari), de data asta un colţ de paradis, cu palmieri, piscină, izolat, linişte, pace, verdeaţă... Un loc cu lumină, un loc cu verdeaţă etc., 35 dolari pe noapte. Proprietarul AJI provine dintr-o familie de brahmani, preoţi foarte respectaţi pe aici, l-am întrebat cum a reuşit să deţină terenul ăla şi vilele alea acolo, şi a zis că a început de la zero, cumpărând un teren mic. Pe urmă ne-a explicat ca Bali are un potenţial de afaceri imens pentru construcţii de case şi că ar fi o oportunitate să investim, dacă vrem să mergem cu el să ne arate ce şi cum. Am fost superîncântaţi!
Azi am mers cu tipul ăsta să ne arate terenuri, construcţii, vile, hoteluri şi ne-a dus, de la sate şi orezării cu nişte cocioabe, până la mici cartiere de 10 viluţe, la vile şi complex de vile, viloaie, până la un complex absolut bestial, cam cum zicea Ioana, „special place for special people", bazat doar pe ideea de întoarcere la natură, meditaţii, pace interioară etc. Caută pe net puri sunia resort!
Am văzut peisaje naturale deosebite, păduri dese de arbori tropicali, plante, păsări colorate, ceva cu totul diferit faţă de ce ştiu turiştii despre Bali, adică pieţe de suveniruri şi hoteluri…Ne arată şi proiecte de construcţii, sisteme de irigaţii pentru orez etc. La fiecare proiect ne arată care este partea lui în treaba aia, care era contribuţia lui. Dacă nu era terenul lui, atunci era al unui amic al lui.
Ultima chestie a fost casa (aka palat) unui individ care, cică, e „Regele neoficial al insulei", care a cumpărat un teren pe care a construit un palat în memoria tatălui lui, care a murit în 2008, şi de vreo câţiva ani, în fiecare lună, mai schimbă câte ceva la scară mare. De exemplu, vrea omu' să vadă la stânga câmpii de orez terasate, le-a construit, că nu erau. A adus pământ, orez, palmieri, sub clar de lună etc. Vrea şi râu curgător, no problem! Se aranjează şi aia, deşi nu era râu prin zonă, l-a creat... Statui în mărime naturală, sistem de fum, muzică, cascade dirijate prin telecomandă, ceva care ne-a lăsat mască. Tipul (prinţul) fiind proprietar al unui hotel pensiune şi-n tipuri de restaurante, are bani gârlă, cred şi eu că-şi permite să construiască ce-l mai taie capu', să stea relaxat şi să aibă doar gânduri pozitive. Ne-a oferit să stăm într-o vilă a lui data viitoare când venim etc. În Ubud deţine un fel de monopol acolo, şi nu lasă firmele străine să-şi facă de cap, ci caută să îmbunătăţească viaţa localnicilor. De aia e iubit de „bobor", cel puţin aşa am înţeles noi. Prinţul este Cok Wah. Aşa îl cheamă pe om, foarte modest şi simplu, de altfel, nu făcea paradă de ce are. Era îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi, era desculţ, şi la început nu ştiam care e el, şi care sunt lucrătorii palatului. Despre tipul ăsta vrem să-l rugăm pe Marius să facă un research pe google Asta, ca să ştim şi noi dacă am întâlnit persoana care într-adevăr zice că e.
NOTĂ: Singura noastră nedumerire e că tipul care ne duce peste tot şi deţine „n" proprietăţi are o budă mizerabilă la el acasă, nu numai că nu e deloc elegantă, dar nu e nici măcar curată sau igienică.
(va urma)
