Conferința de la Petersburg, cu preliminarii ale păcii, deschisă acum, în martie 1913, are un noian de cereri, justificări și pretenții. Primul ministru grec Venizelos observă că bulgarii vor îngloba 300.000 de greci în hotarele lor, dar Edirne are doar 10% populație bulgărească, iar orașele de pe coasta Mării Egee n-au picior de bulgar". Și el mai amintește: la crearea statului bulgar, Varna și Burgas erau orașe grecești, iar la Balcic și Silistra n-aveau defel populație bulgărească. Iritarea grecilor sporeștre considerabil după asasinarea, la Salonic, a regelui George de către anarhistul Schina.
Dr. Daneff, conducătorul delegației bulgare la conferința de pace de la Londra, scrie în foaia „Bulgaria" că în 1878, la Berlin, România a primit mai mult decât i se cuvenea.
Perspectiva apariției unui stat albanez naște alte nemulțumiri. Promotorii ideii pretind că e vorba de o populație de 334.000 persoane, dintre care 151.000 albanezi musulmani, 95.000 albanezi creștini, 12.000 români, 76.000 greci. Grecii ripostează: populația de 463.000 de persoane, dintre care 148.000 musulmani și restul creștini, deci greci!
Regatul Muntenegru anexase, fără a mai aștepta încheierea păcii, orașul Scutari care avea o populație de 30.000 albanezi - musulmani și catolici. Observația venită de aici era cât se poate de disprețuitoare: „pacea lumii e prea prețioasă ca să fie la cheremul unui stat de 200.000 de locuitori, pentru care diferența între pace și război nu e prea mare".
La Sankt Petersburg, mai mulți „patrioți ruși regretă raptul Basarabiei din 1878, care a avut menirea doar de a satisface mândria rănită a țarului"; Rusia a ocupat „fără folos" Moldova dintre Prut și Nistru, dar „și-a alienat pentru totdeauna simpatiile României".
România, aflată în așteptare, se înarmează, scop în care contractează un împrumut de 70 de milioane de lei de la grupul german Diskonto-Gesellschaft, ca și semnarea în primele zile ale lunii februarie a actului de prelungire a tratatului secret din 1883 cu Austro-Ungaria și Germania - care avea scop defensiv și nu impunea României o participare armată - arată intențiile guvernului de la București. Se colectau încontinuu bani - în numai 4 zile locuitorii din Hârșova au strâns circa 10.000 de lei, echivalentul sumei totale colectate pe țară. Gheorghe Cantacuzino - Nababul - a oferit 100.000 de lei Crucii Roșii pentru întreținerea a 100 de paturi de spital, iar soția acestuia a inițiat o chetă pentru achiziționarea unui submarin de către marina militară. Ziarul „Universul" a deschis o listă de subscripție în același scop. „Clubul tinerimii" din București a strâns 25.000 de lei; „Băncile anonime" [sic!] din județul Putna ofereau contravaloarea unui avion; profesorii au cedat salariul pe o zi în vederea înzestrării flotei. Uniunea israelită a colectat 2.000 de lei. Proprietarul Poenaru Bordea promitea bărbaților de pe moșia sa din Ialomița acordarea a câte 5 ha de pământ dacă se înrolează în armată. În ciuda acestor eforturi de a strânge fonduri, timpul s-a dovedit prea scurt și necruțător pentru a se ajunge la o înzestrare corespunzătoare, iar sumele, oricum, insuficiente.
Cum se vede, pacea în perspectivă nu mulțumea pe nimeni. Declanșarea Primului Război Mondial, în anul următor, avea să confirme, în cea mai mare parte, zădărnicia speranțelor, cinismul Marilor Puteri și precaritatea poziției statelor mici. Așadar, optimiștii care considerau ca fiind încheiată „chestiunea orientală", ca urmare a îndepărtării turcilor de pe continentul european prin pierderea Adrianopolului și împrejurimilor, se înșelau. Mai mult decât atât, lucrurile se complicau prin faptul că niciunul dintre beligeranți nu vroiau să cedeze. România începe negocieri cu Bulgaria la Londra pentru redefinirea frontierei dobrogene, cu dobândirea Silistrei și a unui teritoriu înconjurător de 1.000 km2. Convorbirile însă stagnează. Ministrul român la Sofia, Nicolae Mișu a reușit doar încheierea unui protocol cu Stoian Danev prin care se prevedea acordarea unui regim de autonomie școlilor române din Macedonia când acestea vor intra sub stăpânirea Bulgariei.
Chiar dacă ne limităm la prilejul nemijlocit, atentatul de la Sarajevo, nici acesta nu e complet elucidat. Sigur este însă faptul că, în scurt timp, conflictul s-a mondializat. Eșecul ofensivei ambelor tabere a determinat încercarea fiecăreia dintre ele să încline echilibrul de forțe în favoarea sa prin atragerea de noi aliați. Cronologic vorbind, Puterile Centrale au primit ajutorul Imperiului Otoman în 1914 și al Bulgariei în 1915; intrarea acesteia din urmă a provocat prăbușirea Serbiei care a fost prinsă la mijloc. De partea sa, Austriei i-au venit în sprijin Italia în mai 1915, în ciuda faptului că această membră a Triplei Alianțe în anul 1914 se declară neutră, pentru ca apoi să negocieze cu ambele tabere, urmărind în mod evident să vadă care din părți va promite cel mai mult în cazul unei victorii finale și la încheierea păcii.
Taberei Antantei i se alătură Japonia în 1914, România în 1916, urmate de Grecia, Statele Unite și China în 1917. Dacă se ia în considerare prezența printre beligeranți și a Commonwealth-ului și Imperiului francez, cea mai mare parte a lumii era de acum încolo prinsă în război. O asemenea extensie a teatrelor de operațiuni, nu a mai fost cunoscută niciodată în istorie. În Extremul Orient, Japonia atacă posesiunile germane din Pacific - Insulele Marshall, Caroline, Mariane, - apoi, în Africa, franco-englezii ocupă coloniile germane - Togo, Camerun, Africa de Sud-Vest germană -, și în Orientul Mijlociu dezlănțuie ofensiva contra posesiunilor turcești din Palestina și Mesopotamia.
(va urma)
