Printre paradoxurile postdecembriste, pe care noi, românii, le trăim, în această totală nepăsare, de 26 de ani, a mai-marilor față de cultură, este și acela că sunt lăsați pradă uitării nemeritate, alături de scriitori, academicieni, generali ai Armatei Române, oameni de știință, personalități de seamă, care, cândva, au ajuns pe la noi, care au iubit acest neam, aceste meleaguri ale Transilvaniei, deși erau străini. Unul dintre aceștia este profesorul și poetul Martin Opitz von Boberfeld, născut la Bunzlau (Silezia Inferioară), la 23 decembrie 1597.
Cine era acest profesor și poet erudit, diplomat german, azi aproape necunoscut pe la noi, considerat „unul dintre cei mai însemnați teoreticieni ai artei poetice din epoca barocului"? Cum a ajuns el pe meleagurile Transilvaniei?
Martin Opitz a absolvit Gimnaziul Beuthen, apoi, în 1617, a urmat Gimnaziul Academic de acolo, în 1918 studiind retorica, istoria și jurisprudența la Frankfurt pe Odra, din 1619 urmând studiile la Heidelberg. Când orașul a fost cucerit de trupele lui Spinola, Martin Opitz s-a refugiat în Olanda, apoi, în anul 1621, s-a întors în Silezia.
Pe la începutul anului 1622, principele protestant al Transilvaniei, Gabriel Bethlen, îl ruga pe ducele de Silezia să-i trimită, în Transilvania, patru profesori pentru o școală nou înființată pe lângă curtea din Alba Iulia. La 14 mai 1622, ducele de Silezia îi recomanda pe Exmer, Kirschner, Iacob Copius, Ioan Origanus și pe Martin Opitz, „laureat al Universității din Heidelberg, abia întors dintr-o călătorie din Dania." În Danemarca fiind, la Colegiul Hamilton, când trupele spaniole invadaseră Germania, cu scopul reinstaurării catolicismului, Martin Opitz traduce, în limba germană, Imnul lui Daniel Hensius: „Lobgesang Jesu Christi."
Această benefică perioadă transilvană „va marca, pentru totdeauna, traiectoria intelectuală a tânărului profesor și poet Martin Opitz, care visa să unifice ritmul poeziei clasice cu ritmul natural al poeziei germane, fiind un tânăr intelectual care, la nouăsprezece ani, publicase prima lui compoziție în limba latină - „Strenarum Libellus" -, pledând în favoarea folosirii limbii germane în operele literare. „În anul 1624 publică lucrarea «Buch von der deutschen Poeterey» («Cartea poeticii germane»), în care pune bazele versificației silabotonice, care s-a statornicit apoi în poetica germană", Martin Opitz contribuind la progresul limbii literare. Pe lângă interesul lui pentru „teoretizarea unei ars poetice adaptate limbii germane, pe la începuturile ei literare, Martin Opitz se dovedește a fi și un neobosit căutător al inscripțiilor epigrafice."
Ajuns pe meleagurile transilvane, ca profesor de literatură și filosofie la Gimnaziul Academic din Alba Iulia, Martin Opitz va fi preocupat să se aplece asupra studiului vechilor inscripții romane din Țara Vlahilor, adunând material pentru vasta, monumentala lucrare „Dacia Antiqua." Impresionat de frumusețea meleagurilor Transilvaniei, Martin Opitz scrie poemul „Zlatna", cuprinzând 583 de versuri, publicat pentru prima oară, în „Tribuna" lui Ioan Slavici de la Sibiu, în anul 1885, în traducerea lui George Coșbuc, tălmăcitorul și al „Divinei Comedii", opera lui Dante, al „Odiseei" lui Homer, al „Eneidei" și „Bucolicelor" lui Vergiliu.
În anul 1623 se întoarce în Silezia, pleacă la Viena cu o delegație, la moartea arhiducelui Karl. Ca o recunoaștere a meritelor lui, a creației sale poetice, a fost încoronat, în 1625, cu o cunună de lauri, primind și titlul de „poet imperial", în anul 1627 fiind înnobilat de Ferdinand al II-lea. Pe timpul Războiului de Treizeci de Ani, Martin Opitz a făcut călătorii diplomatice la Berlin, Dresda, Varșovia, Praga și Paris. A fost numit secretar și istoriograf al regelui Vladislav al IV-lea al Poloniei.
Se stinge din viață, în 1639, de ciumă, „infectat de un cerșetor căruia i-a dat de pomană", fiind înmormântat în Biserica Sfânta Maria din Danzig (azi Gdansk), în Polonia.
În cele ce urmează ne vom opri la câteva fragmente din poemul „Zlatna" (sau „Liniștea sufletească"), creația unui străin care a gândit profund românește, iubindu-i pe români, iubind acest pământ sfânt al Transilvaniei, cu mult drag pentru aceste locuri și oamenii lui, cu pământuri râvnite de mulți prin istorie: „Dar niciun loc în lume nu mi-a surâs mai blând, / Vreun loc ca satul vostru, amice mult iubite, / Zilele-s, pe-acolo, atât de liniștite! / Și-afară de aceasta, oameni, ca voi, nu poți afla. / Chiar numele de Zlatna arată și ne spune / Proprietatea voastră și-a voastră - ocupațiune, / Căci «zlato» înseamnă aur, sârbește, și de-aici / «Opidul» plin de-avere, numirea și-o primi. / Romanii cunoscură acest pământ; poporul / Altul, în multe rânduri, călcat-a teritoriul / Daciei, mai-nainte de-a fi colonizat. / El tot cele mai bune pământuri le-a căutat, / Aceasta ne-o spune faimoasa capitală / Ce astăzi stă pe locul, pe-unde odat, cu fală, / Sta Apulum, ca soră a cetății Sarmiz, ea / Stă-n pace, încă întreagă, sub mâna sorții grea. / Și Turda, care / Din minele-i avute ne-oferă atâta sare." Așa, prin aceste exprimări poetice, se adresa Martin Opitz unui prieten român, din Transilvania.
Nu o dată, Martin Opitz se referă la acele dovezi incontestabile, lăsate, prin timp, de înaintași, cu referiri și la cultul eroilor la români, neam credincios lăsat de Dumnezeu: „Se pot afla pe-aicea, chiar mici inscripțiuni, / Pe care nici timpul, nici soare, nici furtuni, / Nici ploi, nici veacuri grele, nici seceta cumplită, / Nu le-au stricat; se pare că cerul le evită. / Acum dormiți sub glie, bărbaților eroi, / Lăsând să povestească și pietrele de voi. / Pe-a voastre reci morminte, azi florile s-arată / Și-ornează glia scumpă, precum doreați odată. / De câte ori, cu jale, pe-acolo pribegesc / Și văd aici morminte, iar dincolo zăresc / Vreo urnă cu cenușă eroică, îmi vine / Să plâng și, cu durere, mă-ntreb însumi pe mine: / Ce-nseamnă, oare-n lume, să suferi și să plângi?".
N-a scăpat inspiratului Martin Opitz acea voință, acea luptă a vitejilor locului în fața invadatorilor lacomi, care au pus ochii pe bogățiile acestor meleaguri transilvane: „Voi scrie, a doua oară, acele nume toate, / Cari astăzi zac în piatră, din nou le voi grava, / Încât nici vânt, nici ploaie, nici fulger n-ar strica / Nimic, precum nici goții, cu oastea inamică, / Cu furia barbară, nu v-au stricat nimică."
Referindu-se la „Dacia seculară", cel care scria „Dacia Antiqua" făcea trimiteri, în poemul „Zlatna", la limba noastră românească, dăinuitoare aici dintotdeauna: „A Romei, cea mai scumpă și mai frumoasă țară, //…// Și totuși, limba voastră prin timpi s-a strecurat / Întreagă, încât cu dreptul e lucru mirat."
Aici, în Transilvania, pentru Martin Opitz limba moștenită a apărat și datinile românești, păstrate cu credință strămoșească, acest neam având, până și prin jocurile lăsate de străbuni, „tulpină veche": „În fiece colibă, cu paie acoperită, / Un sânge nobil spune că limba moștenită / Și azi e tot aceeași, că datinile sunt / Păstrate cu credință, c-al vostru îmbrăcământ /Și jocul chiar e martor c-aveți tulpină veche, / Un joc care-n frumusețe abia-și află pereche; / Acum se face-o horă, acuma se desparte, / Acum pășesc cu toții, de mână prinși, spre-o parte, / Acum spre cealaltă; se-nclină, fac ocol."
Nimic n-a scăpat minții, ochiului și condeiului lui Martin Opitz: nici munții falnici, nici apele, nici câmpurile acestui rai al pământului Transilvaniei: „Și ce voiesc eu, oare? De Zlatna să vorbesc, / De Zlatna, care astăzi, cu locu-i pitoresc / Mă face atât de vesel. Aici din prisosință, / Găsești orice din lume, ce-ți stă numa-n dorință / Vrei munți? Oh, munți pe-aicea se află din destui! / Vrei apă? Iată, matca frumosului Ampoi! / Vrei câmpi? Grăbește, dară, pe-a lui Traian Câmpie! / Pe scurt, Zlatna-i o lume micuță, dar hazlie. / P-aceste late câmpuri cresc flori mirositoare, / Și fel și fel de ierburi, și plante, ca și care //…//
E raiu-ntreg. Izvorul, numit în lume odată / Apulum, n-are seamăn, atâta-i de curat!".
Dese sunt acele descrieri poetice aparte ale locuitorilor, ale naturii locurilor întâlnite: „Când steaua serii, dulce pe firmament s-aprinde / Și când aruncă munții, în râu, umbrele lor / Și-n crâng, cu jale, cântă al paserilor cor. //…// Natura, cu tot dreptul, la Zlatna exercitează / Puterea-i de maestru. Ah, toate-s bune aici! / Departe-i, oare, Șardul? Aicea crește-mi, pare, / Un vin, care, în țară, e cel mai bun și care / Poeților, cu dreptul, aș vrea să-l recomand."
Poemul cuprinde și referiri la casele localnicilor, la arhitectura țărănească a zonei: „Precum făceau bătrânii colibi de-adăpostire, / Din lodbe despicate prin icuri și-și făceau / Foc slab din așchii numai: de bârne n-aveau știre, / Nici de ferăstrău și, totuși, ce fericiți trăiau."
Bogăția acestor locuri - aurul, munca pentru obținerea metalului prețios și a argintului, truda plugarului român, toate acestea nu au scăpat cuprinderii lor în superbul poem „Zlatna", tradus de George Coșbuc: „Lăsați să curgă lapte și miere-n altă parte: / Pe-aicea curge aur. Un om fără de carte, / Din locurile-acestea, adună mult metal, / În modul cel mai simplu și cel mai natural. / El știe să culeagă nisipul din picioare, / Acel nisip ce-aruncă națiunile-n prinsoare. / De cumva-i drept că se află munți de aur pe pământ / Atunci, în astă țară, de bună seamă, sânt. //…// În cantități enorme, argintu-i viu. Ba chiar / Saturn și Luna încă iubesc acest hotar - / Părintele din ceruri, prin mâna sa măreață, / Ascunde prin abisuri tot ceea ce în viață / E neapărat de lipsă."
Nu putea Martin Opitz, mare iubitor al Transilvaniei, dar și al românilor ei, să nu dedice versuri și plugarului român, cu rădăcini adânci, majoritar aici: „Plugarul poate, însă, ferice să trăiască, / Lipsit fiind de aur, căci viața câmpenească, / Nu duce lipsă multă de-acest metal dorit: / Câmpia răsplătește sudoarea însutit. / Țăranul n-are lipsă de aur, căci pământul / Lucrat cu diligență-i întinde nutremântul. / El ară câmpul neted, nu face niciun rău / La nimeni și-i ferice, găsind aurul său."
P.S. Azi, când mulți ne înjură rădăcinile și neamul, când chiar unor români le este rușine că-s români și-și hulesc țara, e bine să ne întoarcem spre gândul și cuvintele unui străin, profesorul și poetul Martin Opitz, mare iubitor al Transilvaniei și al românilor!
Nu se știe ce s-a întâmplat cu manuscrisul „Daciei Antiqua", cartea la care Martin Opitz a lucrat ani buni. Se presupune că manuscrisul a fost ars, odată cu obiectele care-i aparțineau, după moartea lui, fiind bolnav de ciumă, după ce a dat de pomană unui ciumat!
