Supușenia, lingușeala, aprobarea „oarbă" a ordinelor șefilor este azi (a fost și înainte de '89) una din metehnele celor care fac politică (mai ales, în scop personal). Urmărind, pe la televiziuni, modul în care unii politicieni de rangul II își apără „șefu'", mai ales, în campaniile electorale, concluzia este una singură: unitatea de monolit în jurul șefului face ca, bunăoară, PSD-ul iliescian să pară (prin comparație) de-a dreptul dezorganizat. În fond, dacă Năstase (cel cu vreo… 6 case) îndrăznea să miște-n front în fața „bătrânului edec", vi l-ați fi imaginat pe Boc - premierul (nu primarul Clujului) contrazicându-l pe Băsescu?
Asta-i marea tragedie: lipsa de personalitate. Politicienii care denunțau cândva infernala „mașină de vot" social-democrată sunt azi niște flașnete care repetă obsesiv și neobosit mesajele liderului suprem. Dispuși să-și lepede, în bloc, convingerile ideologice (dacă au avut, totuși, așa ceva!), de la o zi la alta, politrucii nu mai gândesc, ci doar repetă la infinit, precum papagalul, mesajele „șefului", pe principiul „dacă-i ordin, cu plăcere." Așa s-au transformat, peste noapte, democrații din socialiști în populari, apoi au devenit liberali, virând fulgerător din stânga spre dreapta eșichierului politic. Politicianul român este „de stânga" ori „de dreapta" în funcție de interese, și nu de convingeri ideologice. El (ne) minte, după cum îi dictează șefu' și propriile interese.
Va fi, oare, altfel în următorii ani? Slabe speranțe…
