NAIVITATE FĂRĂ NAIVITATE

Pictura naivă rămâne un gen controversat, mai ales după ce ea a fost asumată de pictori care numai naivi nu erau, ba unii erau chiar cu şcoală bună în domeniu.

Până la urmă, pictura naivă este un stil, care, cu bună ştiinţă, în cele mai multe cazuri, este abordat fără complexe şi fără teama unor judecăţi neconforme. Problema e ca naivitatea, oricât ar fi un rol fără scenă, să fie bine jucată, adică să aibă sinceritate, autenticitate, să fie în spiritul configurării într-un registru al inocenţei compoziţionale, să fie instinctivă şi mai puţin (deloc) studiată, elaborată.... academic. Percepţia lumii înconjurătoare nu respectă în arta naivă nicio regulă. Artistul naiv recompune lumea aşa cum o vede el, aparent cu stângăcie, naivitate, la limita fabulosului. E o lume a cărei geografie e mai degrabă monoplană, fără preocupare pentru perspectivă. Ea e deopotrivă lirică şi epică, iar numitorul comun este dimensiunea umoristică a acesteia. Până şi subiectele grave, prin modul de abordare, au jovialitate.

Pictura naivă e încă tânără, precursorii nu se regăsesc decât cu ceva peste două secole şi jumătate în urmă... Istoria artei identifică între pionierii artei naive pe francezul Henri Rousseau le Douanier (1844 - 1910) şi pe georgianul Niko Pirosmani (1862 - 1918), cu evoluţii ulterioare, cu reprezentanţi pe ambele maluri ale... Atlanticului...

Nici pictura românească nu rămâne de căruţa acestui gen, radiografiat substanţial de Costel Iftinchi, în a sa  Istorie a Artei Naive din România, Editura CreArt, Iaşi, 2014; vol.1- De la începuturi până în anul 1999; vol.2- Din anul 2000 până la sfârşitul anului 2013.

Pictorii naivi români au distincţie, atât prin temele abordate, prin tehnici, unii dintre ei fiind remarcaţi în enciclopedii şi dicţionare de prestigiu din ţară şi străinătate. Manifestările publice au căpătat amploare şi diversitate, de la saloane de artă naivă la festivaluri ale acesteia, de la expoziţii la tabere...

Nota definitorie a artei naive româneşti îmi pare că e dată de intersectarea ei cu arta tradiţională, în care şi-a găsit (re)surse, modele.

Preocuparea pentru arta naivă în spaţiul mureşean nu trece cu mult peste cincizeci de ani, dar a avut suficiente nume ca să atragă atenţia asupra ei, cu nume care au fost înscrise printre reprezentanţii artei naive naţionale, de la Gheorghe Opriş la Teodor Moraru.

Elena Harja se numără printre cei mai noi care au intrat în lumea artei naive, dar a venit cu universul ei rural, cu accentele personale.

Are har de povestitor, de altfel e şi autoarea a două volume de „poveşti şi povestiri adevărate", ştie să surprindă în decupaje sufletul unei lumi ancestrale, restituind un timp imemorial, al armoniei dintre om şi natură.

Pânzele ei sunt larg cuprinzătoare, într-o aglomerare de detalii care se încheagă coerent, într-o ilustrare a emblematicului.

Culorile în lucrările sale au şi forţă şi strălucire, cu tonuri care se armonizează blagian într-un „hronic şi cântec al vârstelor".

În orizontul său artistic, Elena Harja are distincţie, în tonifiante întâlniri admirabile care dau trecutului ce e al trecutului şi artei ce e al artei.

 

Lasă un comentariu