Motto: „Iarăşi ne-ntoarcem cu-aceste mâini lungi
Cu-aceste lungi picioare, iar venim,
Chiria naşterii, noi am plătit-o,
Chiria vieţii cui s-o mai plătim?"
(Soril Miavoe)
Amintindu-ne de TUDOR BALTEŞ
- Jurnal intim -
Despre Tudor Balteş s-a scris şi s-a vorbit, întotdeauna, frumos şi sincer, însă jenant de puţin pentru cei care l-am cunoscut în timpul vieţii sale, dar şi în perioada după clipa trecerii lui prin Vămile Văzduhului.
Prezenţa scriitorului, poetului şi traducătorului Tudor Balteş în spaţiul literaturii transilvane a fost lipsită de glas de trompetă, deşi opera lui a început să fie cunoscută şi aşezată în loja culturii încă din timpul scurtei sale vieţi pământene, înfăţişându-se firesc şi uimitor, aşa precum într-un câmp polifloral îşi face apariţia o nouă corolă, cu un parfum discret.
În urmă cu şapte ani (2009), tot aici, în această sală patronată de spiritul paideic şi frăţesc al minunatului Dimitrie Poptămaş (nu te laud, doar spun ce simt), a fost posibilă lansarea volumului postum, „CU MÂINILE GOALE".
La ceea ce s-a realizat atunci: prezentarea, în parte, a operei şi a unei vieţi dintre cele mai zbuciumate, peste care spiritualitatea şi optimismul lui nu i-au putut pansa suficient rănile sufletului, prea de timpuriu apărute; după toate acestea, zic, vom încerca acum să-i întregim chipul şi asta, după 37 de ani ce s-au scurs de la „răpirea" lui, de către „Cernita Doamnă a Singurătăţii."
Exegeza are frumuseţea ei, dar şi riscurile unei greşit-subiective interpretări din partea criticii literare. Pe criticii literari (mai cu seamă pe cei egotici) i-am receptat adeseori, i-am asemuit cu nişte seniori medievali, pe moşia lor, ca pe nişte destoinici vechili care poruncesc să ne însuşim părerile lor personale despre valoarea sau nonvaloarea unei opere literare, uitând să ne spună, păliţi de amnezie, că „dacă o poezie, o proză admit o interpretare, atunci admite o sută de interpretări, şi asta, mai ales, în poezie (nu mai reţin ce sincer critic literar a spus acest adevăr. Krohmălniceanu?). Cât adevăr! Poezia exprimă o stare de incantaţie a sufletului aflat in armonii celeste şi în care nu pot pătrunde cizmele intelectului, ale mentalului, ale minţii - mintea fiind o prelungire a celor cinci simţuri: miros, gust, auz, văz şi pipăit, deci, sclavia noastră fundamentală. Dacă înţelegem aceasta, putem transcende mintea, folosindu-ne de ea ca de un instrument benefic.
La una din ediţiile anuale ale „Festivalului BLAGA", poetul Ion Horea a citit câteva poeme-balsam ce îşi aveau izvorul în religiozitate. Un critic literar (un intelectual, deci) carismatic a comentat, doar atât: „Nu înţeleg ce vrea să spună." Mi s-a făcut milă. Am îngăimat un „Of!" şi un „Ah!". Şi, parcă, nu pot să nu spun şi alte „ofuri" şi „ahuri" faţă de diluţia valorică pe plan naţional, în toate celulele vieţii. Există un Festival Naţional al Cărţii, anual, sub denumirea „BOOKFEST", la care participă critici literari, poeţi şi scriitori de toate calibrele.
Într-o discuţie, la taifas, cu Minai Sin, îi spuneam de pericolul iminent ce planează asupra dicţiei în vorbirea românească; vorbirea rapidă, alertă, fără intonaţii, mecanică ce se extinde ameninţător, eu numind-o, „vorbire păsărească". „Este un pericol şi mai mare", a rostit, Mihai Sin: ROMGLEZA.
La bacalaureat, elevii scriu în „romgleză" (biblioteca lor este computerul, iar semnalul acceptării acestei limbi este chiar Uniunea Scriitorilor din România, care organizează BOOKFST-uri). „Doamne, pe mâna cui ne laşi?", ar fi exclamat, din nou, Constantin Noica.
Întorcându-mi faţa de la „critica literară", mă voi rezuma la amintirile mele despre Tudor Balteş, despre Hemy, cum îi spuneam într-un grup restrâns de prieteni, mai apropiaţi. Hemy - de la HEMINGWAY - şi asta, deoarece l-a îndrăgit pe acest mare scriitor tragic. Tragismul vieţii hemingwayene l-a însoţit, ce-i drept, într-o formă diminuată, care să nu-l ducă, nici măcar cu gândul, la ideea sinuciderii. Dimpotrivă, a iubit viaţa, aşa cum transpare în ultimul său poem: „Aş vrea să rămân cu voi/ cu-aceste drumuri,/ chiar dacă timpul/ ar aduna tot mai mult praf/ pe hainele, pe sufletul, pe gesturile noastre - aş vrea să rămân." (Chiar dacă timpul ).
Pe Tudor Balteş l-am cunoscut începând cu anul 1971, la şedinţele cenaclului literar care a precedat apariţia revistei VATRA (seria nouă). La vârsta de 32 de ani, Romulus Guga a strâns in jurul cenaclului tineri entuziaşti, scriitori şi oameni de cultură din urbea târgumureşană şi din alte localităţi. Aceştia au fost, pe parcursul câtorva ani, următorii: Anton Cosma, Dan Culcer, Mihai Sin, Gavril Şedran, Ioan Radin (Peanov Ioţa), Dumitru Mureşan, Serafim Duicu, Ion Calion (Caloi), Lazăr Lădariu, Ion Ilie Mileşan, Zeno Ghiţulescu, Soril Miavoe (Simion Pop), Mara Nicoară, Viorica Mereuţă, Rodica Puia, Doina Pologea, Eugeniu Nistor, Ioan Găbudean, Cornel Moraru (venit din oraşul Făgăraş), Ion Dumbravă, Silvia Obreja, Kocsis Francisko. Sunt câţiva dintre cei pe care mi-i amintesc, acum, nu neapărat cronologic.
(va urma)
