Spune povestea că, un copil aflat în vacanță la țară, la bunici, a fost prins într-o noapte de o rupere de nori, adică din cer curgea o cantitate atât de mare de apă încât toate cursurile de apă deveneau adevărate torente care măturau totul în cale. Copilul, de care vă spun, a fost trezit de bunica lui care nu știa ce să facă. Pârâiașul care trecea prin sat se umflase atât de mult, încât acum devenise aproape cât casa bătrânească de înalt și lat pe cât era de lungă casa. Și tot ploua și apa continua să crească și să se apropie de casele sătenilor care se aflau pe un delușor ceva mai înalt. Dumitru și Ileana, vecinii bătrânei, s-au apucat să care mobila în șură.
- Oare noi ce să ducem, zicea bunica? Tu ești mic, iar eu sunt bătrână! Amândoi suntem neputincioși. Hai aici în fața icoanelor, în genunchi lângă bunica și roagă-te împreună cu bunica la Doamne-Doamne. Și a început bunica să se roage din inimă: „Doamne Dumnezeule, noi suntem păcătoși, dar mila Ta este nemăsurată, fă milă și cu noi, nevrednicii! Maica Domnului, ai milă de noi! Sfinte Ierarhe Nicolae, ajută-ne! Iar copilul repeta cuvânt cu cuvânt rugăciunea bunicii, și cu durere, pentru durerea bunicii. Și nu știu cât s-au rugat, dar, la un moment dat, și-au dat seama că ploaia a contenit. Au ieșit afară și au văzut că apa ajunsese la două palme de casa lor, și atunci copilul a spus:
- Bunico, Dumnezeu e bun!
- Da, dragul mamei. Dumnezeu e întotdeauna bun! Chiar și atunci când ne mai ceartă, o face din dragoste, ca să devenim și noi buni ca El!
