Primele atacuri ale inamicului în Transilvania au avut loc la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie și s-au produs asupra Armatei I. În afară de atacurile care erau zilnic îndreptate asupra văii râului Cerna, inamicul a atacat cu forțe mari, în special germane, trupele noastre din defileul Merișor. Luptele au durat aici, fără întrerupere, aproape 10 zile, de la 29 august până la 7 septembrie, pierzând și reocupând Petroșanii și regiunea respectivă de mai multe ori, iar la urmă trupele noastre au rămas stăpâne pe creasta muntelui, la frontieră, de unde puteam bate cu tunul până dincolo de minele de la Petroșani.
Asupra corpului de Olt, de la sud de Sibiu, s-au îndreptat, de la început, peste două divizii germane, un corp alpin și două divizii de cavalerie. Corpul alpin a fost adus cu trenul, până la vreo 35 km la vest de Sibiu și apoi prin marșuri pe jos timp de mai multe zile, urmând crestele munților, pe plaiurile dintre râurile Lotru și Sadu, au ajuns fără nici o piedică la Olt, deasupra Câinenilor.
Inamicul a găsit acest drum cu totul liber, deoarece comandamentul corpului de Olt nu a făcut legătura cu trupele de la Jiu pentru a interzice orice trecere a inamicului prin regiune. Forțele inamice au mărșăluit patru zile prin munți spre Olt, fără a întâmpina vreo rezistență și foarte ușor ar fi putut fi oprit, sau întârziat, fiindcă regiunea este foarte propice pentru rezistență îndelungată, chiar și cu forțe mult mai mici.
Astfel, inamicul reușește în ziua de 13 septembrie să ajungă la Olt, deasupra Câinenilor, și să ocupe tranșeele de la Lunci, de lângă frontieră, făcute de trupele noastre, cu fața la nord, în perioada neutralității. El s-a așezat în spatele Corpului nostru de Olt și ocupă singura lui cale de comunicație și de legătură cu țara - șoseaua și calea ferată de pe valea Oltului. În același timp, cavaleria inamică, ocolind dreapta Corpului de Olt, se interpune între el și Armata a II-a, dinspre Făgăraș, tăind astfel orice legătură între ele. Și astfel corpul de Olt, cu începere din ziua de 13 septembrie, nu mai poate comunica cu țara, având linia de retragere tăiată de corpul Alpin, și nici cu Armata a II-a, fiindcă trupele de cavalerie inamică cu multă artilerie se interpusese aici.
Odată cu reușita mișcării de întoarcere, inamicul pornește atacuri înverșunate asupra Corpului de Olt. Ajutoarele trimise sub comanda generalului Praporgescu, pentru deschiderea liniei de comunicație dinspre sud, reușesc între 13-16 septembrie să îndepărteze inamicul de la Olt, să reocupe Câinenii și să ajute trupele Corpului de Olt, în lupta lor. Bombardamentul dușman se producea neîncetat, atacurile se dădeau fără întrerupere. Mormane de cadavre dușmane zăceau în fața liniilor trupelor noastre. Orlat, Poplaca, Rășinari, Cisnădie, Veștem, Talmaci și altele sunt mărturii ale vitejiei soldaților noștri, care știind că le este închisă calea spre țară, preferau să moară decât să se predea dușmanului. După trei zile, luptele s-au terminat cu retragerea Corpului de Olt în regiunea Câineni - Lotru. Retragerea s-a făcut, pentru majoritatea trupelor, direct peste munții de la răsărit de Olt; iar pentru alte trupe și coloane chiar pe șoseaua națională. Scăparea acestor forțe se datorează în primul rând acțiunii energice și înțelepte a generalului Praporgescu, apoi inițiativei și hotărârii de sacrificiu a diferiților comandanți din subordinea Corpului de Olt, care și-au condus unitățile pe propria lor răspundere, cât și mai ales eroismului fără seamăn al trupelor. Conducerea de ansamblu a comandamentului acestor trupe „a lipsit cu totul". Pierderile dușmanului în oameni au fost mai mari decât ale noastre, însă noi am pierdut terenul câștigat în luna august.
Pe când Corpul de Olt era atacat de un vrăjmaș superior în toate, Armata a II-a, care se oprise de la 6-14 septembrie pe dreapta Oltului în regiunea Făgăraș, și făcea manevre, ca în timp de pace, sub motiv de instruire a trupei și ofițerilor, primește ordin ca în ziua de 14 septembrie să pornească în ajutor, în marș forțat, și să atace inamicul oriunde l-ar întâlni. Ambele corpuri de armată - 2 și 3 - care constituiau Armata a II-a se pun în marș și dau lupte destul de violente, în marșul lor, la: Bunești, la Movile (Sibiu) și Dealu Frumos (Sibiu), Săsăuș (Sibiu). În seara zilei de 16 septembrie, când Corpul de Olt trecuse deja munții înapoi în țară, Armata a II-a ajunsese la vreo 14-18 km de locul unde se afla cu o zi înainte aripa dreaptă a Corpului de Olt.
În dimineața de 17 septembrie Armata a II-a își continuă ofensiva în lungul Oltului atacând înspre satele Porumbacului. În urma atacului dat de forțele române, au cucerit Zaraba și Porumbacul de Sus, capturând câteva sute de prizonieri, o baterie de obuziere, ce este îndreptată imediat împotriva inamicului, și lasă și câmpul acoperit de sute de cadavre din divizia 76 germană (Regimentul 253). Inamicul s-a retras în cea mai mare dezordine, oprindu-se abia la pădurile din vestul localităților Porumbacu. Ostașii noștri, din reg. 6 Inf. și 6 Vânători, nu le-au dat răgaz, atacându-i cu tărie, spărgându-le rândurile, iar cu excepția celor uciși și a prizonierilor, cei valizi au rupt-o la fugă spre satul Racoviță. Dacă acest succes ar fi avut loc cu 2 zile mai devreme, adică cel mai târziu la 15 septembrie, s-ar fi putut obține o victorie de la început asupra unor trupe germane.
Retragerea Corpului de Olt schimbă însă situația trupelor inamice ce atacaseră aici, și care, cu altele noi venite în ajutor, deveneau disponibile și puteau ataca Armata a II-a, care primi ordin să se retragă pe poziții mai prielnice pentru rezistență.
În adevăr, chiar de a doua zi, 19 septembrie, inamicul lăsând spre Olt numai corpul alpin și alte mici unități își îndreaptă tot restul puterilor înspre Armata a II-a. Lupte înverșunate s-au dat la Osinka și defileul Perșani unde trupele noastre, datorită bombardamentului artileriei grele inamice, au un moment de panică reprimat iute de către ofițeri; lupte sângeroase la Țânțari.
(va urma)
