Născut la Cenade (Alba), la 12 septembrie 1882, al doilea din cei opt copii ai familiei Nicolae și Ana Agârbiceanu, Ion începe școala în satul natal. Urmează gimnaziul, apoi liceul și își dă bacalaureatul, la Blaj. După studiile blăjene, cu cele superioare la Facultatea de Teologie din Budapesta, Ion Agârbiceanu începe să colaboreze, cu poezii, la „Unirea" (Blaj), „Răvașul" (Cluj), revista „Tribuna" din Sibiu, condusă de Ioan Slavici, „Gazeta Transilvaniei" (Brașov), „Familia" (Oradea), „Drapelul" (Lugoj), „Cultura creștină" (Blaj), din 1905 începând să publice și în revista „Sămănătorul".
În luna septembrie 1905 se înscrie la Facultatea de Litere din Budapesta, Secția limbi clasice, română și istorie, frecventând și audiind toate cursurile organizate de Societatea „Petru Maior" a studenților ardeleni. În același an, revista „Luceafărul" îi tipărește primul său volum de schițe și povestiri „De la țară", premiat, în anul 1907, de ASTRA.
Între 1906-1910 este preot paroh în Bucium-Șasa din Apuseni, apoi la Orlat (județul Sibiu, între 1910-1916). Pe timpul Primului Război Mondial, trece în Moldova, de unde-i evacuat în Rusia, ca preot militar, între 1917-1918, în corpul voluntarilor ardeleni și bucovineni. După încheierea Primului Război Mondial, din 1919 până în 1927, este directorul ziarului „Patria", din Cluj, apoi al „Tribunei", tot din Cluj (1938-1940). Publică în „Luceafărul", „Viața românească", „Revista politică și literară", „Lupta", „Neamul românesc literar", „Falanga", „Cosânzeana", „Românul", „Foaia poporului". Iar mai târziu, după 1928, colaborează la diverse reviste și ziare, precum „Adevărul literar și artistic", „Ramuri", „Flacăra", „Gândirea", „Cele trei Crișuri", „Lamura", „Transilvania", „Cuget românesc", „Țara noastră", „Universul literar", „Darul vremii", „România literară".
În Parlamentul României a deținut mai multe funcții, fiind deputat, senator și vicepreședinte al Senatului. În 1919 a fost ales membru al Comitetului Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, fiind preot și protopop de Cluj, canonic al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj - Gherla, între 1930-1931.
Pentru activitatea sa literară, în anul 1912, este ales membru corespondent, iar în 1925 activ, al ASTREI, fiind, între 1925-1940, secretar general al secțiilor literar-științifice ale Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), un timp fiind și redactor al revistei „Transilvania". În 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române, după 1944, redevenind membru titular, în 1955 - membru onorific al Academiei RPR, la Secția de Științe Istorice, Știința Limbii, Literatură și Artă.
După dezmembrarea României, în urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, prin care nordul Ardealului ne era răpit de Germania nazistă și Italia fascistă, pentru a fi dat Ungariei horthyste și fasciste, Ion Agârbiceanu se refugiază la Sibiu, unde rămâne până în anul 1945, în această perioadă apărându-i cărțile „Amintirile" (1940), „Jandarmul" (1941), „În pragul vieții" și „Rana deschisă" (1942), „Vremuri și oameni" (1943), „Vâltoarea" (1945). Romanele „Acasă" și „Pe drumuri" îi sunt interzise de cenzură. Se întoarce la Cluj, în luna martie 1945.
În anul 1927 primește Premiul Național pentru proză, în 1954 - „Ordinul Muncii", pentru „merite deosebite în domeniul creației literare", în 1962 - „Ordinul Steaua Republicii", clasa I, fiind sărbătorit, oficial, la împlinirea celor 80 de ani.
Se stinge din viață la 28 mai 1963, în urma unui infarct miocardic. La mitingul de doliu, de la Cluj, la 31 mai, îi omagiază personalitatea Iorgu Iordan, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Mircea Zaciu. Mormântul lui, din cimitirul Hajongard, din Cluj, a fost declarat monument istoric în anul 2012.
Situându-se între Slavici și Rebreanu, Ion Agârbiceanu prevestește, parcă, prin vitalitatea și moralitatea lor, personaje din „Ion", romanul lui Liviu Rebreanu.
„Fecundul preot ardelean" - cum scria George Călinescu, în a sa monumentală „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent", fiul de pădurar din Agârbiciu a fost preocupat, în opera sa, de intelectualitatea satelor (preoți, notari, avocați, doctori, crâșmari), în scrisul său, în nuvele și roman, precumpănitoare fiind problemele morale ale unei comunități. O operă educativă, cum este și nuvela „Datoria", despre un avocat cu patima jocului și a beției, care, pentru prima oară, câștigă, și el, la o partidă de cărți. Visul de îmbogățire din „Moștenirea", izbânda asupra dorinței, din „Biruința", frica de diavol, din „În întuneric", goana după aur din Apuseni, care „a transformat mentalitatea unor foști țărani", lăcomia pentru dobândirea proprietății de terenuri aurifere, crâșma tradițională, restaurantele, berăriile, „scenele parodice", cuprinse în „Arhanghelii", atestă preocuparea aparte a unui preot-scriitor de a se apleca asupra patimilor și lăcomiei care iau mințile uneori.
Sinuciderile, ispitele vieții și virtuțile din romanul „Legea trupului", din „Legea minții", devin, la Ion Agârbiceanu, un fel de „spațiu sufocant al locului". Situațiile dramatice, pasiunile, izbucnirile vitale, presimțirile, alternarea între fatalitate și izbăvire, consolidează destine sau umbresc tristeți personale în singurătatea lor. O „neutralitate binevoitoare, contrară preceptelor religioase, înrudită cu mentalitatea lui Tolstoi" triumfă în unele scrieri ale lui Ion Agârbiceanu.
Există în opera lui Ion Agârbiceanu un moment fantastic, reținut și de George Călinescu. Un clopotar, Vasilon, moare tocmai în Joia Mare și trebuie îngropat în Sâmbăta Paștilor, când clopotele nu se trag. „Dar Dumnezeu nu lasă un clopotar fără clopotire", zicea Călinescu. Redăm acea emoționantă parte: „Jumătate glumeau, jumătate credeau, când deodată, pe-o spărtură din gardul cimitirului, năvăli un cârd de miei, cei mai mulți cu clopoțele la grumaz, și întorcându-și grumazii și punându-se în șir, începură să joace de-a lungul unei râpe. Ochii tuturor îi priviră și, pe-o clipă-două, se făcu o liniște adâncă. În zburdatul lor, mielușeii își sunau clopoțelele, și un picurat dulce se înălța, un răstimp, în văzduhul limpede al primăverii". Erau clopotele de înmormântare pentru clopotarul satului.
Acesta-i „fecundul preot ardelean", care, așa cum o face și în „Fefeleaga" durerii unei femei care, murindu-i fiica, singura ființă cu care vorbește este calul Bator, pe care-l vinde, apăsată de nevoi.
Acesta-i Ion Agârbiceanu atent la patimile și la păcatele unor oameni, dar și „la micul sublim al sufletelor simple".
(Surse: „George Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent"; Wikipedia, Enciclopedia liberă; „Fefeleaga"; Mircea Zaciu: Ion Agârbiceanu; Dicționarul general al literaturii române (coordonator general Eugen Simion)
(Alocuțiune rostită la 26 august 2016, la Sărmașu, cu prilejul festivităților dedicate împlinirii celor 150 de ani de la înființarea Academiei Române)
