În toate momentele mari ale istoriei noastre, Biserica Ortodoxă Română, prin slujitorii ei, a sprijinit idealurile superioare ale poporului de libertate și unitate națională sau de dreptate socială. Identificați întru totul cu păstoriții lor, preoții români au sprijinit luptele duse secole de-a rândul de poporul nostru, sub conducerea unor mari conducători de oști, pentru apărarea integrității teritoriale și a independenței naționale, acțiunile lui Mihai Viteazul pentru realizarea primei uniri statale românești, mișcările și revoluțiile populare pentru înlăturarea asupririi feudale (1784, 1907 etc.), lupta pentru realizarea unirii din 1859, războiul pentru independență din 1877 etc. Era firesc ca slujitorii Bisericii să fie alături de popor în cursul Primului Război Mondial, care a dus, între altele, la destrămarea imperiului plurinațional habsburgic și la unirea Transilvaniei cu țara-mamă. Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 nu trebuie considerat însă ca un act izolat, ci ca un rezultat al luptei de veacuri a poporului român pentru independență și unitate națională.
Intrarea României în război, în august 1916, a determinat autoritățile ungare să pornească o puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc din Transilvania. Atenția lor s-a îndreptat mai ales asupra intelectualilor români, între care se numărau și preoții parohi și învățătorii școlilor «poporale» ale Bisericii. Aproape 150 de preoți, ortodocși ori uniți, au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș, Seghedin etc. Unii dintre ei au fost condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare pentru «trădare de patrie» sau «spionaj în favoarea României». Între aceștia se numără: Coman Baca și Ioan Coman, condamnați la moarte prin spânzurătoare (pedeapsa n-a fost însă executată), Teofil Păcurariu, Mihail Ganea, Nicolae Munteanu, Iosif Cațavei, Lazăr Popa, Nicolae Vlad, Ioan Capătă, Ioan Modroiu, Ioan Bogdan, Ioan Nan, Gheorghe Neagovici, Aurel Magheț. Despre soarta câtorva preoți nu s-a mai aflat nimic, semn că au fost uciși. Între cei morți în închisoare consemnăm pe Alexandru Atnagea, Ioan Pop David. Opt preoți au fost împușcați de soldați din armata ungară la începutul anului 1919: Ioan Opriș, Atanasie Conceatu, Cornel Leucuța, Cornel Popescu, Augustin Târziu, Mihai Dănilă, Isidor Silaghi, Corneliu Gavriș. Tot atunci câțiva au fost condamnați la moarte, dar salvați de trupele române sau de credincioși.
Alți peste 200 de preoți și vreo 15 preotese (unele cu copii mici) au fost deportați în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest. Acolo au trăit în cea mai neagră mizerie, având domiciliu forțat, fie în orașul Șopron, fie în satele județului. Mai puțini au fost deportați în Zombor și Becicherecul Mare, în nordul Serbiei de azi. Câțiva preoți și-au pierdut viața în acest exil, ca: protopopul dr. Gheorghe Dragomir, Petru Langa, Dumitru Deac; aproape 20 de preoți au murit la câteva luni după eliberarea din închisoare sau din deportare. Peste o sută de preoți - mai ales din județele Brașov, Făgăraș și Sibiu - au fost nevoiți să-și părăsească parohiile și să se retragă în vechea Românie, odată cu trupele române care intraseră în Transilvania în august 1916. Unii din ei au fost rânduiți ca preoți în diferite parohii din Moldova, alții au fost nevoiți să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reîntors la sfârșitul anului 1918.
Între cei trecuți atunci în România se număra și studentul teolog Nicolae Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, care a lucrat în redacția ziarului Ardealul, devenit România Nouă la Chișinău. Mai mulți preoți au slujit în calitate de confesori militari, aducând cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară, care luptau pentru interesele unor străini asupritori. Unii din ei au avut apoi rosturi de seamă în organizarea corpurilor de voluntari români din Italia și Rusia.
Cunoscutul luptător pentru drepturile poporului român Vasile Lucaciu, care a trecut în țara-mamă în 1914, împreună cu Octavian Goga, desfășurând o largă acțiune pentru intrarea României în război, alături de Puterile Antantei, a fost ales tot atunci președinte al Ligii culturale. În 1917 a fost trimis de Guvernul român în America (prin Siberia), împreună cu preotul ortodox din Orăștie, Ioan Moța și cu ziaristul Vasile Stoica, iar de acolo a plecat singur la Paris, pentru a face propagandă în favoarea revendicărilor românești.
