Ce facem cu Basarabia?

Distribuie pe:

Basarabia este, într-adevăr, pământ românesc, ca multe altele care se află sub tutela altora, dar cu un anume sau aparent anume grad de libertate. Amintim aici nordul Bucovinei și Ținutul Herța, apoi Maramureșul istoric și sudul Dobrogei, precum și Banatul sârbesc. Cu toate acestea integrarea ei în actualul teritoriu al României ridică probleme, și nu simple. Pe măsură ce curentul unionist s-a întețit în ultima vreme, ca proces venit de jos în sus, temerile celor care sunt mereu cu ochii pe noi, fie dintr-o parte, fie dintr-alta, se întețesc și, mai mult de atât, încep să fie exprimate public. Dacă până mai deunăzi tăcerea americanilor o luam drept mod de încurajare, recenta declarație a ambasadorului Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova, James Pettit, care, suntem siguri, n-a făcut-o de capul lui, ci cu dezlegare de la Washington, ne-a năucit de-a binelea. Adică să declari oficial și cu deplin curaj că Moldova nu e România, pare a fi prea de tot. Exprimarea este extrem de dură și lovește în sentimentele noastre cele mai profunde, făcându-ne să înțelegem că dintre marile puteri, nu numai Rusia este cea care se opune cu vehemență, proiectului unionist elaborat, cei drept nu la niveluri guvernamentale, ci de masă, ci și Marea Americă, căreia trebuie să-i fim foarte recunoscători pentru contribuția ei la înfăptuirea marelui proiect național de la 1918, România Mare. Puțini știm, din păcate, pentru că faptele bune se uită repede, de contribuția extraordinară a președintelui de la acea vreme, Woodrow Wilson, (1913-1921), omul de stat care, grație autorității și clarviziunii sale a impus principiul naționalităților ca mod de recreionare a Europei, în urma prăbușirii celor trei imperii și îndeosebi a celui austro-ungar. Și pentru ca lucrurile acestea să se înfăptuiască aievea, tot el este părintele Ligii Națiunilor Unite, devenită ONU, instituție mondială menită să garanteze respectarea granițelor noilor state înființate, pentru a le feri de abuzurile revendicative ale revanșarzilor. Și chiar dacă pacea instaurată după prima conflagrație mondială n-a durat decât 20 de ani, timpul a fost suficient ca aceste principii să se consolideze și să fie respectate în cea mai mare parte.

Impresionat de drama românilor aflați sub cele trei imperii: austro-ungar, otoman și țarist, același președinte a ținut în mod expres ca unirea țărilor române să fie făcută integral și fără echivoc, punând un accent deosebit pe trecerea Transilvaniei la țara- mamă. Este cât se poate de evident faptul că, dacă noi, românii, n-am fi beneficiat de o asemenea „pilă", la piedicile pe care le-am avut n-am fi putut înfăptui integral un proiect de asemenea anvergură - România Dodoloață, cu toată susținerea din partea Franței și a Angliei la Conferința de pace de la Paris din 1919. Așa că ar fi cazul ca detractorii Americii, care au devenit foarte vocali în ultima vreme, chiar în ziarul nostru, ar trebui să facă ciocul mic. N-or fi americanii ușă de biserică, dar cu rușii din coasta noastră nu-i de glumit. S-a uitat oare de „Planul Valev", rămas mereu pe masa de lucru a Kremlinului, care prevede ocuparea Moldovei până la Carpați? Vă gândiți de ce Putin nici nu vrea să audă de trecerea celeilalte părți a Moldovei (Basarabia), la România?

Interesant este că președintele Wilson n-a fost atât de implicat în alipirea Basarabiei la patria-mamă, dar nu s-a opus, ci a lăsat, cum se spune, ca lucrurile să-și urmeze calea lor. Motivul, spun istoricii, ar fi fost dorința acestuia de a crea, în zona Poloniei, Ucrainei și Basarabiei, un puternic stat evreiesc european, proiect căruia Franța și Anglia s-au opus cu îndârjire.

Basarabia și Bucovina au fost provinciile românești care la 1918 au revenit în arealul strămoșesc prin propriile lor forțe. Mai mult decât atât, ele au trebuit să facă față și opoziției lui Lenin, care în Declarația asupra păcii din octombrie 1917, când propunea ieșirea necondiționată din război a Rusiei și dreptul popoarelor la autodeterminare, prevedea libertatea de independență a Finlandei, Poloniei, Estoniei, Lituaniei și Letoniei, dar nu și a Basarabiei. Tot istoricii sunt de părere că această excepție de la regulă s-ar fi datorat tezaurului României deținut din timpul războiului și apoi confiscat, de care noua putere bolșevică avea nevoie, ca de apă și aer, să-l cheltuiască pentru consolidarea și extinderea propriei dominații, iar acceptarea unui asemenea proiect, însemna și obligația de înapoiere a tezaurului.

În sfârșit, la toate acestea mai trebuie să adăugăm și un dram de noroc. Prinsă în focul transformărilor revoluționare, Rusia lui Lenin și Troțki n-a mai avut timp și de „nimicuri". Adică n-a participat la Conferința de pace de la Paris care a avut loc în urma Primului Război Mondial, astfel încât, partenerii ei de alianță: Franța, Anglia și Statele Unite au putut să se desfășoare în voie, punând în practică proiectul pe care-l știm cu toții, de reconsiderare a Europei prin constituirea de noi state conform principiului naționalităților. Dacă Rusia ar fi avut răgazul să participe la această negociere, cu siguranță, noi, românii, am fi rămas atunci, la 1918, fără Basarabia, și posibil, și fără nordul Bucovinei. Dovada este faptul că Uniunea Sovietică a lui Stalin abia a așteptat cel de Al Doilea Război Mondial, să ne re-răpească cele două teritorii, lucru pe care l-a și făcut, și cât mai repede, la 30 august 1940, prin odiosul pact Ribbentrop-Molotov. O altă dovadă certă că Rusia ține morțiș de Basarabia este episodul de la Conferința de pace de la Paris de după Al Doilea Război Mondial, din 1947, când celebrul ministru de externe Molotov, a refuzat în fața aliaților SUA și Anglia, la presiunea formidabilă a părții maghiare, orice încercare a acestora de ciuntire a unei părți, cât de mici, din Transilvania în favoarea Ungariei. Aceasta, tocmai pentru a închide gura românilor în privința Basarabiei. Așadar, dacă noi avem astăzi Transilvania întreagă, faptul se datorează lui Stalin și Molotov.

Iată că lucrurile sunt foarte complicate și extrem de greu de descifrat. Așa după cum s-a și văzut din recenta luare de poziție a ambasadorului Statelor Unite la Chișinău, America nu ține foarte mult ca Basarabia să revină la patria-mamă, oricât de români am fi, și unii și alții, și nici nu vrea să-și facă de lucru cu Putin, care, după cum s-a văzut, este pus pe fapte mari, și mai ales pe alipiri de teritorii, (vezi ocuparea Crimeii și susținerea separatiștilor din Ucraina), practică foarte uzuală la ruși încă de pe vremea țarului Petru cel Mare, darmite pe cea a lui Lenin și Stalin. Un lucru este bine știut din practica internațională, și anume faptul că în cazul unor astfel de mutații, cum ar fi reunirea Basarabiei cu România, oricât de legitime ar fi ele, ai nevoie de garanții, de susținerea cel puțin a unora din cei mari, pentru că dușmani avem destui. Se știe foarte bine că și unirea Moldovei cu Țara Românească, de la 1859, s-a făcut cu aportul consistent al Franței și a Angliei. De asemenea, înfăptuirea României Mari, oricât de populară ar fi fost ea, a avut nevoie de susținerea Franței, Angliei și Statelor Unite. Or, în cazul de față, dacă privim în jur, lucrurile nu sunt prea roze. Dușmanii au cam sporit, iar atunci când încercăm să mișcăm în Est, sună clopoțelul de la vecinul din „Vest" în strânsă cârdășie cu cel din Est. Apoi mai există o piedică deloc de neglijat. De când cu statalitatea și cu independența Moldovei, liderii politici de la Chișinău s-au obișnuit cu funcții mari: președinte de stat, prim-ministru, miniștrii, parlament etc., funcții care în eventualitatea înfăptuirii unirii vor dispărea, iar Chișinăul nu va mai fi capitală de țară, ci doar al doilea oraș al României. Acesta este și motivul pentru care nici spiritul unionist al populației nu face progrese prea mari. El oscilează în funcție de conjuncturi: când doi pași înainte și unul înapoi, când un pas înainte și doi înapoi.

Basarabia face parte din acele corăbii care nu prea înaintează din cauza tangajului ei, a curenților care o poartă dinspre un mal spre altul. Cu această nefirească balansare se va termina odată și odată și va trebui să acosteze în cele din urmă la unul din țărmuri. Care va fi acela depinde de mulți factori. Ar fi o adevărată rușine istorică, pentru noi, cei de azi, de neiertat în vecii vecilor, să-i lăsăm pe basarabeni pe mâna rușilor. În consecință, datoria noastră de români este să pregătim și să degajăm permanent o astfel de forță de atracție, încât Basarabia să acosteze necondiționat și de bună voie la țărmul nostru. Nu putem sări etape și nici nu putem sfida un context internațional, dar putem construi o mie și una de punți de legătură, ca românii din stânga și din dreapta Prutului să simtă românește, să fie unii și aceiași. Să facem tot posibilul pentru a-i atrage alături de noi, în Uniunea Europeană, fapt care i-ar îndepărta de ruși, și astfel „ochii care nu se văd se uită".

Așadar, să fim raționali și să nu ne facem iluzii. Din păcate, pentru că nu putem face unirea cu hei-rupul, centenarul Marii Uniri, nu ne va prinde la un loc. Minunea ar fi prea mare, iar și riscul de asemenea. În același timp, pentru a deveni atractivi și a ne elibera de povara rudei sărace, care suntem, la care nici frații nu se înghesuie, va trebui să trecem serios la treabă, aici la noi acasă. Să făurim o țară, pentru că avem din ce și chiar și cu cine, ca afară. Atunci nu va mai fi cazul să-i convingem pe basarabeni, doar cu vorba, că la noi curge mai mult lapte și miere decât la alții.

Lasă un comentariu