Suntem, iată, spre finele lui 2016. Ce constatăm după 26 de ani de la Revoluție? Că subordonarea noastră, a românilor, este, acum, totală, monitorizarea nu slăbește deloc. De la Bruxelles ni se vântură întruna așa-zisul „compromis echitabil." Dar cât poate fi de echitabil machiavelicul compromis, câtă vreme câțiva hotărăsc, iar ceilalți, mulți și nevoiași, execută întocmai?
Realitatea e că, începând din '90 încoace am acceptat prea multe sfaturi de afară, spre binele nostru și binele a dus la situația de astăzi: ca nimic (sau aproape nimic) să nu mai fie al nostru. Cu fiecare amenințare cu „mecanismul" (așa-zisul Mecanism de Cooperare și Verificare n.n.) ni s-a spus (ordonat, de fapt!) să grăbim retrocedările sau privatizările nu știu cărui obiectiv important. Doar așa - obedienți și incompetenți fiind politicienii vremii! - au ajuns în mâinile străinilor marile combinate metalurgice, ale petrolului, rafinăriile s-au privatizat (în dezavantajul nostru) marile active economice și câte altele. „Privatizările - spunea un expert în materie - au fost în proporție de 80% un eșec, iar, dacă nu era așa, azi, în 2016, România ar fi trebuit să aibă un PIB de cel puțin trei ori mai mare decât cel actual.” Astea-s, deci, printre altele, „rezultatele” obedienței și ale incompetenței. Realitatea este că toate guvernele care s-au perindat la conducerea țării – fie ele de stânga sau de dreapta – au avut ca numitor comun incompetența. Datorită acesteia (dar și, deopotrivă, obedienței) s-a renunțat masiv la producția industrială proprie și s-a abandonat orice efort de planificare strategică a dezvoltării țării, prin utilizarea resurselor proprii, de care, har Domnului, n-am dus lipsă.
Din păcate, politica la noi sa ocupat (se ocupă, încă!) aproape exclusiv de interesele proprii ale baronilor puterii, deveniți, fără teamă, baronii hoției. Iar acest sistem al celor îmbogățiți peste orice măsură s-a instalat și decide soarta a milioane de români care mai cred în libertate și democrație. Deși, până la urmă, i-au sărăcit! Asta și datorită (ori, poate, în primul rând) obedienței, obiceiului de a sta în genunchi în fața străinilor. Trist, dar adevărat…
