Al doilea mare poet român pe care l-a dat Transilvania literaturii române, după Ion Budai-Deleanu, a fost George Coșbuc, cel care a plecat din lumea satului și a devenit unul dintre cei mai prețuiți poeți ai noștri.
În anul în care „Luceafărul" poeziei românești se stingea tragic, Coșbuc își publica, în „Tribuna" din Sibiu, capodopera sa poetică, „Nunta Zamfirei", puntea de aur pe care a trecut George Coșbuc Carpații, cu o scrisoare de recomandație a lui Ioan Slavici către Titu Maiorescu, pentru al îndruma și sprijini pe tânărul și talentatul poet ardelean.
George Coșbuc s-a născut la 8/20 septembrie 1866, în satul Hordou (azi George Coșbuc) de lângă Năsăud, fiind al optulea copil al preotului greco-catolic, Sebastian Coșbuc. Școala primară a urmat-o la Hordou și Telciu, iar liceul la Năsăud, unde a găsit un mediu prielnic afirmării preco-celui său talent poetic în cadrul societății de lectură „Virtus Romana Rediviva".
Părinții săi îl voiau preot, dar el s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității maghiare din Cluj, în 1884, pe care a părăsit-o după doi ani. În cei doi ani de studenție, Coșbuc mai versifica povești și le trimitea la ziarul „Tribuna" din Sibiu. În 1887, Ioan Slavici l-a adus în redacția ziarului său, spre a-l sprijini și orienta spre un „realism poporal", cultivat la „Tribuna".
Anii petrecuți la Sibiu i-au fost „cei mai rodnici". Aici, talentul său poetic s-a afirmat și maturizat sub influența tribuniștilor și ASTREI.
Ajuns la București, poetul a primit un post de funcționar la un minister, apoi la Casa Școalelor, dar s-a adaptat greu la mediul bucureștean, trăind cu nostalgia satului transilvănean.
În București și-a continuat creația poetică și activitatea de traducător. A condus câteva reviste literare la București: „Vatra" (1894), „Sămănătorul" (1901) ș.a., în colaborare cu mari scriitori ai epocii: Caragiale, Slavici și Vlahuță.
Coșbuc a publicat patru volume de versuri: „Balade și idile" (1893), „Fire de tort" (1896), „Ziarul unui pierde-vară" (1902), „Cântece de vitejie" (1904) și valoroase traduceri din literatura universală: Mazeppa de Byron, Odiseea de Homer, Eneida de Vergilius, Don Carlos de Fr. Schiller, Sacontala de Kalidasa, Divina Comedie de Dante, Antologie sanscrită ș.a.
În proză a publicat „Povestea unei coroane de oțel" și „Războiul nostru pentru neatârnare".
În 1916, Coșbuc a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În creația poetică a lui Coșbuc coexistă elemente clasice, realiste, poporaniste și idilice ș.a.
Înaintea lui Octavian Goca, George Coșbuc a realizat o monografie lirică a satului transilvănean, cultivând un lirism obiectiv și o viziune idilică asupra vieții satului.
Valorificând mitologia și folclorul, Coșbuc intenționa realizarea unei epopei naționale, dar a realizat numai două fragmente fundamentale: „Nunta Zamfirei" (transfigurarea într-o atmosferă de basm a nunții țărănești) și „Moartea lui Fulger" (ceremonialul înmormântării).
Marile teme ale poeziei coșbuciene sunt: iubirea și natura, marile evenimente din viața satului, revolta socială și evocarea trecutului și a Războiului de Independență.
Coșbuc a cântat iubirea fetelor și flăcăilor satului, exprimând emoționant toată gama iubirii în poeziile: „La oglindă", „Spinul", „Rea de plată", „Subțirica din vecini", „Numai una!", „Pe lângă boi", „Dușmancele", „Cântecul fusului", „Fata morarului" ș.a.
Psihologia îndrăgostiților este descrisă cu o excepțională finețe și autenticitate de-a dreptul tulburătoare.
În descrierea naturii, Coșbuc e neîntrecut în poezia românească. El nu e atât de pictural, în pasteluri, ca Alecsandri, iar imaginile vizuale sunt mai puține decât elementele acustice. Coșbuc a descris natura patriei din toate anotimpurile, în consonanță cu prezența tulburătoare o omului, cu viața și îndeletnicirile sale în pastelurile: „Vestitorii primăverii", „Vara", „În miezul verii", „Toamna", „Iarna pe uliță" ș.a. Aceste pasteluri degajă vitalitate, seninătate, optimism, dragoste de viață și de muncă: „În lan erau feciori și fete, / Și ei cântau o doină-n cor, / Juca viața-n ochii lor / Și vântul le juca prin plete" („Vara"). Peisajele naturii lui Coșbuc sunt dinamice și solare, nu selenare ca ale lui Eminescu. Coșbuc e un poet al luminii, un poet solar.
În evocarea trecutului, Coșbuc a găsit modele în poezia lui Alecsandri și Bolintineanu.
Citim și azi cu emoție poeziile: „Decebal către popor", „Moartea lui Gelu", „Pașa Hassan", iar evocarea Războiului de Independență e realizată în viziunea realistă a țăranului care-și dezrobește patria.
Într-un limbaj simplu și autentic aflăm starea de spirit, suferința, patriotismul și abnegația ostașilor în poezii de neuitat ca „O scrisoare de la Muselim-Selo", „Trei, Doamne, și toți trei", „Povestea căprarului", „Cântecul redutei", „Rugămintea din urmă" ș.a.
Aceste poezii memorabile ne duc cu gândul la celebrele pânze ale lui Nicolae Grigorescu, alt mare artist patriot.
George Coșbuc a fost un poet atent la evenimentele social-patriotice ale vremii sale, militând, prin arta sa, pentru libertate națională și dreptate socială.
Sentimentul revoltei poetului împotriva asupririi și nedreptăților e năvalnic în „Doina, „Hora", „Ex ossibus ultor", „In opressores" și cutremurător în poezia-manifest: „Noi vrem pământ!".
Revolta lui Coșbuc are rădăcinile în istoria noastră eroică și zbuciumată, în lupta „luceferilor Baljului", a ASTREI și a memorandiștilor. Poezia lui de atitudine socială a fost continuată și de alți poeți transilvăneni: Șt. O. Iosif, Octavian Goga, Aron Cotruș și alții.
Se poate spune cu toată certitudinea că George Coșbuc și-a împlinit cu demnitate crezul său politic și artistic mărturisit patetic în poezia „Poetul": „Sunt suflet în sufletul neamului meu / Și-i cânt bucuria și-amarul…", de aceea românii l-au iubit și-l vor iubi mereu. Sănătatea tot mai șubrezită de uriașul său efort de creator și traducător, cât și moartea unicului său fiu, într-un accident de circulație, la Tismana, în 1915, i-au grăbit sfârșitul, la 9 mai 1918, cu puțin timp înaintea realizării unității statale a tuturor românilor, ideal nobil la care a contribuit și poezia marelui nostru poet. Mulți români, din generațiile mai vechi, au un adevărat cult pentru poetul care ne-a cântat „bucuria și-amarul". „Marea artă nu se învechește niciodată!", afirma I.L. Caragiale.
