Paradoxuri ale educației extrașcolare

Mi s-a confirmat, în aceste zile, impresia mai veche despre ce cred unii referitor la educația extrașcolară. Oare, atunci când, într-un cadru educațional organizat, îl ajuți pe copil să răspundă la o multitudine de întrebări, când ai competența de a-l ajuta să-și facă, în grup, temele școlare, ești doar un dascăl prost și rău-intenționat?! Aceasta este opinia unora: că atunci când, prin astfel de practici didactice, îi faci un bine copilului, de fapt, dăunezi dezvoltării și libertății lui individuale și îl faci să se întrebe: «În aceste condiții, ce rost mai au meditațiile particulare?»

Vreau să-l întâlnesc și eu pe acel părinte care, după ce copilul vine bucuros acasă că și-a rezolvat toate temele, și a găsit, împreună cu dascălul său, răspuns la o mulțime de întrebări, este nemulțumit și îl bate gândul să-l critice (sau chiar să-l reclame) pe dascăl pentru îndrăzneala lui. Curioasă și paradoxală pare a fi reacția acelora care au o mentalitate de genul: «Mai bine meditații particulare, plătite cu bani mulți, decât rezolvarea în grup a situațiilor problematice, fără ca prin aceasta să fie afectat și bugetul familiei». Dacă acel ipotetic părinte mai are și calitatea de dascăl, situația paradoxală devine și mai accentuată.

A încuraja activitățile de grup, în rezolvare temelor școlare, presupune însă anumite calități didactice: competențe multiple, creativitate personală peste medie, empatie, curiozitate științifică, spirit autodidact, chemare pentru meseria de dascăl... Poate că reacții paradoxale de tipul celor de mai sus exprimă și frustrarea acelora care nu-și iubesc meseria, care nu au înțeles că, fără competență și pasiune, nu se poate construi nimic în educație!

În opinia noastră, la indiferența și incompetența adulților de a le răspunde la întrebări, copiii sunt tentați să aibă un comportament previzibil: să-și caute modele în afara mediului educativ școlar, tot mai mult într-un mediu educativ virtual. Scăderea interesului copiilor pentru dialogul cu adulții, preocuparea lor pentru jocurile video și pentru modalități de comunicare virtuală este și rezultatul modului în care noi, dascălii, înțelegem să facem educație.

Care este reacția mea la această situație paradoxală? Încerc, de mulți ani, prin tot ceea ce fac, să ies din această paradigmă a indiferenței și incompetenței, prin exemple de bună practică descoperite zilnic, prin activități didactice trans- și interdisciplinare, interviuri la posturile TV locale, publicarea de eseuri pe teme de modernizare a învățământului, prin dialogul neîntrerupt cu toți cei interesați de adaptarea educației la cerințele copilului și ale educației moderne.

În acest context, încurajat fiind și de reacțiile pozitive ale multor generații de elevi, împreună cu care am practicat acest gen de educație, mi se pare absurdă și paradoxală reacția acelora care mai încearcă, în zadar, să promoveze metode didactice de secol XX și nu înțeleg cerințele spirituale și structura comportamentală (cu totul alta) a copiilor de azi.

P.S. Poate mai de impact ar fi fost să îmi intitulez eseul «Cine se mai teme, azi, de temele școlare?».

 

Lasă un comentariu