Pe tărâm omiletic şi pastoral, Maior a căutat să planteze idei sănătoase, să sădească virtuţi creştineşti şi civice, a căutat să stabilească un echilibru perfect al omului în cadrul societăţii. Predicile lui Maior, foarte moralizatoare, fondate pe exemplul propriu, convingător, tindeau spre stimularea săvârşirii binelui, a datoriei şi a asemănării cu Hristos. El atacă necruţător în cuvântări unele vicii generale, nedreptăţi sociale, de aceea omiletica lui Maior, dublată de un talent oratoric deosebit, a avut şi are un ecou ce se prelungeşte până astăzi.
Cunoscutele lui predici la înmormântare au fost adunate şi publicate în lucrarea Propovedanii, Buda, 1809, Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului (Buda, 1810). Ciclul de Didahii sunt adevărate îndrumătoare omiletice şi îndreptare etico-sociale. Din opera lui socială şi scrisă reiese limpede cât de strâns s-a împletit la el activitatea de slujitor al altarului şi al patriei. El singur o mărturiseşte când ne spune că: ,,într-o mână ţinea condeiul şi molitvelnicul pentru treburile parohiei şi în cealaltă sapa pentru a se întreţine", delimitând oarecum cele trei sectoare în care Maior s-a dăruit cu ce a avut mai bun: cărturăresc, pastoral-misionar şi social. Prin tot ceea ce a făcut Maior, va rămâne o pildă vie în conştiinţa neamului.
Pentru protopopul de la Reghin, predicarea constituia una din obligaţiile categorice ale slujitorilor Domnului. Predica nu este legată însă exclusiv de biserică, sau de ziua de sărbătoare. Ea se poate săvârşi în orice împrejurare prielnică unei cucernice manifestări. Nu toţi preoţii sunt competenţi însă a răspunde unei asemenea obligaţii. Cărţile de predici ale lui Petru Maior au cucerit un întins orizont de influenţă, având un puternic ecou printre clerici. Susţinea în 1921 diaconul dr. Gheorghe Comşa, viitorul episcop ortodox al Aradului, că predicile învăţatului profesor de la Blaj şi protopop au avut cea mai mare răspândire nu numai în Biserica Unită cu Roma, ci şi în Biserica Ortodoxă românească.
Predicile lui Petru Maior veneau în primul rând din partea unui autor care întrecea în cultură şi forţă stilistică proprie pe toţi înaintaşii săi în ogorul omileticii româneşti. Doctor de Roma, unde stătuse cinci ani studiind filosofia şi teologia, Petru Maior cunoştea mai multe limbi decât oricare dintre contemporanii săi din orizontul „Şcolii Ardelene": latina, greaca, italiana, franceza, germana, maghiara şi chiar şi unele dialecte sârbeşti. Artele şi literatura nu l-au atras în oraşul Columnei lui Traian; disciplinele teologice, filosofice, istorice şi pedagogice i-au stat însă aproape de inimă. Ecouri din cele mai neaşteptate şi o puternică logică se remarcă astfel în predicile sale, o simplitate aspră şi profundă, o emoţionantă putere de sugestie în avântul căreia se deschideau mari aripi retoriceşti.
Pentru demonstrarea talentului oratoric al lui Petru Maior, putem aduce spre exemplificare mai multe predici ale cărturarului, dintre care una ar fi predica la Patima cea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. În această predică teologul Maior descrie pe larg patimile Mântuitorului Iisus Hristos, arată rostul acestora în iconomia mântuirii neamului omenesc, prezintă starea de păcătoşenie umană. Pentru a dezlănţui fiorul inimilor şi pentru a le aşeza în contact direct cu patimile Mântuitorului, Maior începe, în cuvinte aspre şi repezi, să contureze înfăţişarea tragică a Fiului schingiuit. Vorbele se rostogolesc furioase, aprinse de mânie, călăuzite însă de o disciplină uimitoare. Cu ascuţită pătrundere, predicatorul evidenţiază adâncimile dramei sufleteşti a lui Iisus. După ce predicatorul Maior prezintă o înfricoşată succesiune de prea dureroase privelişti, vine apoi şi zguduitoarea explozie din pregătirea finalului, adevărat torent de mustrări neînduplecate. Aici vrea să-i conştientizeze pe credincioşi de starea lor de păcătoşenie şi să arate că rostul jertfei lui Iisus este tocmai răscumpărarea păcatului omenesc şi ridicarea omului din negura păcatului spre starea de curăţie sufletească şi spre apropierea de Dumnezeu. O astfel de predică, fierbinte şi înaltă, în care devoţiunea pentru Hristos este tot atât de cutremurătoare ca şi dispreţul pentru necredinţă şi păcat, nici nu putea să aibă un altfel de sfârşit decât acesta: „Ori carele nu Te va iubi pe Tine (Doamne), vrednic este să fie isgonit, vrednic este să fie afurisit şi lepădat, Cela ce nu iubeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos să fie anathema, maranatha".
Astfel predica Petru Maior, avântat, iluminat, aspru. Cuvântul se împletea cu ideea în puternică armonie, ritmul este energic, tonul tare, atitudinea categorică. Avea şi calităţi fizice care aduceau glasului său un adaos de sugestie, de autoritate. Bariţiu, al cărui bunic ascultase predicile oratorului de la Reghin, vorbeşte cu mult elan despre „căutătura sa impunătoare", despre frumuseţea bărbătească a cuviosului protopop. Tirada începea întâi liniştită, cu ton de povestire domoală, pentru a irumpe apoi - cum spune Netea - în perioade suculente şi nervoase ca în evocarea prăbuşirii lui Nabucodonosor cuprinsă în Predica din Duminica Vameşului şi a Fariseului. Puternic şi sugestiv, bogat în imagini şi nuanţe poetice, se arată Maior în evocarea înaltelor privelişti cosmice: prealuminosul soare, luna, preafrumoasele stele, aerul, apa mării etc. O profundă religiozitate se desluşeşte astfel din aceste predici. De altfel aceasta, întocmai ca şi viaţa neprihănită şi un înalt spirit al datoriei, constituie, din punct de vedere moral, însuşirile unui perfect orator bisericesc. Niciuna dintre acestea nu i-au lipsit protopopului de la Reghin.
Concluzia se impune astfel de la sine: mântuirea şi fericirea nu pot fi cunoscute decât prin flacăra credinţei. Ea este singurul temei de optimism. Pe deasupra tuturor elementelor lumii se aşează însă sufletul, considerat taină şi lumină a veşniciei. În prefaţa „Predicilor", Maior aduce şi câteva indicaţii pentru preoţii cei nevoiţi a le primi. Îndeamnă în primul rând la „zicerea pe de rost". A lămurit şi termenul de „predică", latinistul luând poziţie împotriva cuvântului celui cu înţeles străin. Din toate cele prezentate aici reiese profundul spirit religios călăuzitor al predicilor lui Petru Maior şi totodată nivelul intelectual al activităţii sale omiletice.
